Pentru cei care au citit piesele de teatru cunoscute ale lui Cehov, Flori târzii prin comparație este puțin altfel doarece acesta încă își permitea să intervină în povestire cu propriile judecăți de valoare și nu rămânea în totalitate obiectiv. Bineînțeles că mi-a amintit de Livada cu vișini pe care am și recitit-o cu această ocazie. Una dintre temele majore este decadența aristocrației, imaginea apatică și ruptă de realitate a acestora în antiteză cu ascensiunea fulminantă a burgheziei. Sunt expuse schimbările sociale din societatea rusă de la începutul secolului al XX-lea, după abolirea iobăgiei, schimbări care rămân de neînțeles pentru cei care încă se consideră “binefăcătorii” celorlalți. Trăiesc respectând niște coduri și moravuri sociale ce nu-și mai au locul în noua schemă socială, de care nici ei nu mai sunt convinși, dar pe care le consideră juste și meritate prin rang și obârșie și de care nu se pot dezbăra. Prințesa bătrână este cea mai bună dovadă în acest sens. Deși îl consideră pe doctor un mojic, un bădăran, un dobitoc, panicată și ipohondră, superficială și snoabă, îl ridică în slăvi, acordându-i statut de salvator al copiilor săi chiar dacă unul dintre ei e clar că nu suferă decât de mahmureală. Suferința vine sub formă de boală. Boala celor doi prinți este de fapt simbolul slăbiciunii și al decăderii, aflat în antiteză cu statura impunătoare și obrajii rumeni ai doctorului. Așteptările ei sunt impuse de educație și de obișnuință și este frustrată și umilită când dă piept cu realitatea mizeră și viitorul incert. Este jignită când se vede nevoită să discute cu oameni inferiori social, când i se cer dovezi ale superiorității ei evidente (60000 ca să-i ia prințesica în căsătorie??!!!)). De altfel, diferența dintre clase este evidentă în scena în care doctorul este invitat la ceai când prinții se simt obligați la o conversație de salon în timp ce doctorul nu-i vede rostul și n-are nicio intenție să întrețină conversația cu subiecte frivole (aici ruptura e clară, deoarece doctorul e incapabil să bată câmpii cu nimicuri de complezență, în timp ce familia este antrenată din naștere pentru așa ceva). Apatia și incapacitatea lor de a percepe realitatea sunt expuse prin modul în care tratează excesele și depravarea tânărului prinț. Speranța că acesta se va schimba deoarece a promis (doar a sărutat icoana), în timp ce bătrânul servitor al familiei, om fără carte și sărac, dar de bun-simț, nu numai că nu este surprins că imediat după scena promisiunii trebuie să-l care beat mort în pat, dar nici nu i-a dat prin cap că s-ar putea întâmpla altceva (vreo minune, poate).
Personajele centrale însă sunt doctorul și Marusia. Unul aflat pe val și celălalt în cădere liberă. Cu toate acestea, în ciuda naivității și lipsei de educație, Marusia este admirabilă, având în vedere că reușește să se scuture de prejudecățile inoculate și pe de-o parte să se îndrăgostească de un bărbat pe care ar trebui să-l considere inferior și pe de altă parte să-și perceapă fratele așa cum este de fapt în realitate, un bețiv ratat, nu cum îi este prezentat de mamă, cu o aură de erou deasupra capului și un model de virtute. Rolul prescris de tradiție, impus de educație și de influența mamei își pierde semnificația sfântă pentru ea. Tusea ei închipuită este un act de curaj până la urma ca și cele trei ruble cu care își permite să viziteze prima dată cabinetul doctorului (ar fi fost mândrie dacă gestul ar fi fost făcut de bătrâna prințesă). Bineînțeles că pare un basm cu o prințesă ce-și așteaptă salvatorul pe cal alb și bineînțeles că Cehov n-are nici cea mai mică intenție să ne ofore un happy ending, deoarece viața nu este o plimbare prin parc.
Probabil amintirile doctorului despre perioada studiilor, sărăcia, eforturile, lipsurile, fiu de iobag, crescut pentru a respecta stăpânii, învățat cu biciul, desculț, flămând, schimbat total după ce cunoaște puterea banului, ajuns pe propriile picioare, dar insensibil și lipsit de orice urmă de afecțiune sau sentimentalism sunt scrise din experiența personală a lui Cehov care era în facultate în momentul în care scria povestirea. Obținerea succesului și recunoașterea profesională au un efect dezumanizant asupra doctorului. Chiar și căsătoria îi este indiferentă, nu are importanță persoana aleasă, îl interesează doar ca aceasta să-i asigure banii necesari pentru a-și cumpăra casa. Doctorul este realizat financiar, și-a construit o reputație de invidiat, dar este arogant, insensibil, trufaș, este handicapat emoțional. Materialismul i-a distrus spiritul. Și-a sacrificat latura emoțională pe altarul statutului social. Este incapabil de compasiune sau apropiere umană. De fapt, în ciuda dialogului dintre personaje, ele par incapabile să se înțeleagă, vorbesc unul cu celălalt, dar trăiesc în realități paralele, unele pline de visuri iluzorii, altele golite de aspirații sentimentale.
Comun tuturor personajelor este starea de nefericire deși nu toți sunt conștienți de ea. Persoanjele principale, atât doctorul cât și Marusia sunt obligați la un moment dat să se oprească și să privească la viața pe care au dus-o până în acel moment. Sunt obligați să-și redefinească ideologia și să schimbe ceva. Plecarea în Franța implică o schimbare de stil, dar îndrăgostirea s-a întâmplat prea târziu și nu mai are timp să înflorească. Asta le pecetluiește destinele și pentru doctor este un eșec care îi declanșează vechea incapacitate emoțională, e incapabil să spere (pare că Cehov vrea să insinueze chiar o traumă).
Flori târzii este o poveste simplă și ușor melodramatică despre oameni obișnuiți în circumstanțe obișnuite, avizi de dragoste, de confort, succes, libertate pe care nici ghinionul, nici norocul nu-i ocolesc. Este o poveste despre singurătate cauzată de imposibilitatea de a găsi pe cineva pe care să-l iubești, dar și despre absurditatea și tragi-comicul vieții (portretizată perfect de situația prințișorului lovit de noroc doar pentru că are bărbia soră-sii). Dragostea a venit prea târziu pentru Marusia și a fost prea scurtă pentru doctor. Niciunul nu a mai putut fi salvat.
Alte recenzii de la Anton Cehov:
