„12 ani de sclavie” este povestea incredibilă a unui om de culoare, liber, din nord, Solomon Northup, care a fost drogat, răpit, bătut și vândut ca sclav în adâncul sud al Louisianei. Este o poveste despre inumanitate, dar și despre un spirit uman neobosit. Este o carte incredibilă, pe care îmi pare rău că nu am citit-o până acum.
Solomon și-a câștigat existența ca violonist și tâmplar în New York. Era căsătorit și avea trei copii. El a fost abordat de câțiva oameni de circ ambulanți și l-au ademenit să cânte la vioară pentru o sumă mare dacă a călătorit cu ei la Washington D.C. Solomon a fost de acord. El nu a putut să-i spună soției sale, deoarece aceasta era plecată la muncă într-un oraș din apropiere.
După ce a ajuns în D.C., a fost drogat de bărbați și băgat într-o cușcă cu alți bărbați de culoare care au fost și ei răpiți. Când a protestat că este un om liber, a fost bătut sever și biciuit atât de rău, încât nu le-a mai pomenit niciodată stăpânilor săi în următorii 12 ani ca sclav. A fost urcat pe o navă în timp ce călătoreau în Louisiana. Pe navă, unul dintre bărbați a murit din cauza unui focar de variolă, în timp ce Solomon a fost desfigurat de aceasta.
Fiind sclav, Solomon a avut multe experiențe aproape de moarte pe care le povestește cu o fidelitate incredibilă. Vei fi uimit de modul în care, împotriva oricărui pronostic, se reîntâlnește în sfârșit cu familia sa la New York 12 ani mai târziu.
Dezrădăcinat din tot ceea ce a cunoscut vreodată, Northup își spune povestea cu un echilibru uimitor de tristețe și obiectivitate. În ciuda urii sale violente față de instituția sclaviei, a bătăilor regulate pe care le primește și a dorinței sale zilnice pentru o ocazie de a scăpa, el nu ezită niciodată să sublinieze actele de bunătate frecvente pe care le întâlnește în timpul său ca sclav. În timp ce este martor la unele dintre cele mai crude și josnice acte imaginabile, el reușește cumva să-și păstreze umanitatea. După cum face aluzie și titlul, o combinație fortuită de evenimente duce la libertatea sa în 1853 și la reunirea cu familia sa.
La scurt timp după întoarcerea sa la New York, Northup a fost motivat să-și scrie povestea datorită credinței larg răspândite, chiar și în nord, că sclavia nu era într-adevăr atât de rea, că poate că era „bine pentru negru” să aibă o astfel de rigurozitate, sistem structurat pentru „angajarea” acestora. Cu doar un an în urmă, „Coliba unchiului Tom” fusese publicată și întâmpinase critici puternice din partea statelor deținătoare de sclavi, protestând că maltratarea sclavilor a fost exagerată în mod flagrant, atât de mult încât Harriet Beecher Stowe a simțit nevoia să publice o a doua carte care să prezinte material sursă pentru romanul ei original. Northup a vrut să documenteze pe deplin că, cel puțin în Louisiana, realitatea sclaviei a fost la fel de îngrozitoare pe cât pretindeau cei mai zeloși aboliționiști. De-a lungul cărții, el include detaliile contactelor sale larg răspândite de-a lungul Văii Râului Roșu pentru a susține veridicitatea afirmațiilor sale.
În timp ce cititorul modern poate considera stilul de scriere al lui Northup de la începutul secolului al XIX-lea un pic o provocare, de fapt m-am obișnuit destul de repede cu proza formală. Autorul manifestă frecvent o mare reținere în descrierile ororilor la care este martor, ca să nu fie acuzat de hiperbolă sau înfrumusețare. Livrarea lui reală – ca și cum ar depune mărturie în instanță – este în contrast atât de puternic cu terorile zilnice pe care le descrie, încât face povestea mult mai emoționantă și sfâșietoare.
În cele din urmă, „12 ani de sclavie” este atât un memoriu profund, cât și un document aboliționist bine scris, pasionat, de la un informator involuntar din interior. Recomandat pentru oricine este interesat de istoria Americii sau care nu a auzit niciodată de Solomon Northup.
Alte recenzii de la Solomon Northup:
