Ion Minulescu (1881–1944) a scris romanțe de iubire și poeme simboliste despre natură și anotimpuri. Această colecție cuprinde 50 de poezii ale lui Ion Minulescu, redate fără fragmente.
Poezii de iubire
1. Romanță fără ecou
Ion Minulescu
Iubire, bibelou de porțelan,
Obiect cu existența efemeră,
Te regăsesc pe-aceeași etajeră
Pe care te-am lăsat acum un an…
Îți mulțumesc!…
Dar cum?… Ce s-a-ntâmplat?…
Ce suflet caritabil te-a păstrat
În lipsa mea,
În lipsa ei,
În lipsa noastră?…
Ce demon alb,
Ce pasăre albastră
Ți-a stat de veghe-atâta timp
Și te-a-ngrijit
De nu te-ai spart
Și nu te-ai prăfuit?…
Iubire, bibelou de porțelan,
Obiect de preț cu smalțul nepătat,
Rămâi pe loc acolo unde ești…
Să nu te miști…
Și dacă ne iubești ―
O!… dacă ne iubești cu-adevărat ―
Așteaptă-ne la fel încă un an…
Un an măcar…
Atât…
Un singur an…
Iubire, bibelou de porțelan!…
2. Celei care pleacă
Ion Minulescu
Tu crezi c-a fost iubire-adevărată…
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie…
Dar ce anume-a fost,
Ce-am vrut să fie
Noi nu vom ști-o poate niciodată…
A fost un vis trăit pe-un țărm de mare.
Un cântec trist, adus din alte țări
De niște pasări albe ― călătoare
Pe-albastrul răzvrătit al altor mări
Un cântec trist, adus de marinarii
Sosiți din Boston,
Norfolk
Și New York,
Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii
Când pleacă-n larg și nu se mai întorc.
Și-a fost refrenul unor triolete
Cu care-alt’dată un poet din Nord,
Pe marginile albului fiord,
Cerșea iubirea blondelor cochete…
A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cântat-o, poate, niciodată…
Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?…
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!
3. Romanța inimii
Ion Minulescu
Inimă ― ciutură spartă ―
Cui mai duci apă la poartă,
Dacă nimeni nu mai trece
Să-ți soarbă din apa rece ―
Apă bună de descântec
De la ochi până la pântec?…
Inimă ― ciutură goală ―
Cine te spoi cu smoală
Și te-ascunse în ogradă,
Nimeni să nu te mai vadă,
Ca să-ți mai cerșească apă
Când de sete gura-i crapă?
Inimă ― ciutura mea ―
Dă-mi să beau, dar altceva,
C-apa rece ți-au golit-o
Toți cei care ți-au sorbit-o!…
Dă-mi ce mi-ai păstrat doar mie ―
Dă-mi un strop de apă vie!…
4. Celei care minte
Ion Minulescu
Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar mâine…
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert ―
E vechi păcatul
Și nu ești prima vinovată!…
În cinstea ta,
Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,
Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,
În pat ți-am presărat garoafe
Și maci ―
Tot flori însângerate ―
Și cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,
Iar în covorul din perete ca și-ntr-o glastră am înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiță
Și-un ram uscat de-Eucalipt.
Dar iată,
Bate miezul nopții…
E ora când amanții,-alt’dată,
Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată…
Deci vino,
Vino și desprinde-ți din pieptenul de fildeș părul,
Înfinge-ți în priviri Minciuna
Și-n caldul buzei Adevărul
Și spune-mi:
Dintre câți avură norocul să te aibă-așa
Câți au murit
Și câți blesteamă de-a nu te fi putut uita?…
Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar mâine…
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert ―
E vechi păcatul
Și nu ești prima vinovată!…
Deci nu-ți cer vorbe-mperecheate de sărutări,
Nu-ți cer să-mi spui
Nimic din tot ce-ai spus la alții,
Ci tot ce n-ai spus nimănui.
Și nu-ți cer patima nebună și fără de sfârșit,
Nu-ți cer
Nimic din ce poetul palid
Cerșește-n veci de veci, stingher,
Voi doar să-mi schimbi de poți o clipă
Din șirul clipelor la fel,
Să-mi torni în suflet înfinitul unui pahar de hidromel,
În păr să-mi împletești cununa de laur verde
Și în priviri
Să-mi împietrești pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.
Și-așa tăcuți ―
Ca două umbre, trântiți pe maldărul de flori ―
Să-ncepem slujba-n miez de noapte
Și mâine s-o sfârșim în zori!
5. Celei care trece
Ion Minulescu
Tu pari o statuie turnată nu-n bronz etern,
Ci-ntr-un metal,
Ce până astăzi n-are încă
Nici preț,
Nici nume,
Nici coloare ―
Metal bizar, din care-artistul
Creă-n suprema inspirare
Icoana ultimei religii
Și-a ultimului ideal!
Tu pari o statuie furată de-amantul tău dintr-un muzeu
În care-n vremile de-alt’dată
Veneau bătrâni să ți se-nchine,
Ca pajii ―
Ce mureau sub ochii răutăcioaselor Regine
Sau ca Martirii-n adorarea trimisului de Dumnezeu!
Și-așa cum treci îngândurată de-a lungul străzilor pustii,
De-a lungul străzilor pătate de-nsângerări crepusculare,
Tu pari o Venus de la Millo
Ce-și cată brațele,
Pe care
Cei morți le-au luat cu ei în groapă,
Să nu le lase celor vii…
6. Multașteptatei…
Ion Minulescu
De când te-aștept!…
Sunt ani…
Și anii, ce lungi îți par când n-ai cu cine
S-asculți ciudatele romanțe ce plâng viorile-n surdine…
Și violetele apusuri ce triste-ți par când n-ai cui spune
Ce-nfiorări plutesc în zare
Și-n plânsul celor patru strune!…
Te-am așteptat la-ncrucișarea potecilor pe care-alt’dată
Multașteptatele amante soseau grăbite să-și sărute
Amanții,
Ce-așteptau în umbră, tăcuți ca niște statui mute…
Și câte primăveri, de-a rândul, castanii roșii nu-mi vestiră
Că nimeni n-a trecut pe-acolo
Și-n zare nimeni nu s-arată!…
Te-am așteptat pe țărmul mării ―
Pe țărmul nalt ca și terasa
Castelului regesc, pe care un prinț și-ar aștepta mireasa…
Dar valurile, știutoare de soarta celor ce porniră
Spre țărmul unde stam de strajă,
Când le-ntrebai ce știu de tine,
Îmi spuseră c-aștept zadarnic…
Și azi viorile-n surdine…
Ce-mi plâng ciudatele romanțe
Mai trist de cum le plânse ieri,
Par lacrimi picurate-n cupa netălmăcitelor dureri…
7. Romanța ei
Ion Minulescu
Când vei vedea-ntre geamuri, la fereastră,
O cupă de cristal,
Și-n cupa de cristal, o floare-albastră ―
Simbolul unui rendez-vous banal ―
Oricine-ai fi, să intri fără teamă,
Căci gura mea te-așteaptă
Și trupul meu te cheamă!…
Necunoscut, sau prieten vechi,
Nu-mi pasă!…
Oricine-ai fi, tu poți intra oricând la mine-n casă,
Căci casa mea e casa tuturora,
E madrepolul magic de mărgean
Spre care năvile-și îndreaptă prora,
Să-și caute-adăpost în plin ocean…
Și-așa cum sunt ―
Femeie sau fecioară,
Plebeie anonimă sau regină ―
Eu te primesc cu-aceeași simpatie
Și-oricine-ai fi,
Al meu ești pe vecie!…
Bine-ai venit, preludiu de chitară!…
Bine-ai venit, final de mandolină!…
8. Romanța ultimului sărut
Ion Minulescu
Oprește-mă!…
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
În clipa-n care îți sărută gura
Îți soarbe lacomă și respirarea
Cu care-ți prelungești caricatura
Pe care bunul Dumnezeu
Ți-a creionat-o după chipul său ―
Așa cum i-a dictat-o inspirarea!…
Oprește-mă!…
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
E gura care nu sărută
Decât cu sărutarea mută
A celor ce,-mpăcați cu cele sfinte,
Pornesc cu tălpile-nainte
Și-n gură cu câte o floare,
Culeasă-anume pentru cine moare!…
Oprește-mă!…
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
Sărută fără… „va urma”.
Iar mâine-n zori când voi pleca,
În gura mea
Cu respirarea ta,
Nu-ți voi lăsa ― drept amintire ―
Decât portretul meu pe poartă,
O zi de doliu-n calendar,
Nota de plată la dricar
Și… „Veșnica ta pomenire”
Pe fundul celor opt pahare
De țuică fiartă,
Golite după-nmormântare
De cei opt ciocli ce-ți purtară
Coșciugul în spinare.
Oprește-mă!…
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
N-a sărutat decât așa
Cum a vrut Ea…
Și tot așa va săruta mereu,
Fiindcă ― fatal ― nu sărut Eu,
Sărută numai Gura mea…
9. De ce-ai plecat?
Ion Minulescu
De ce-ai plecat?…
Tu nu știai
Că-n luna mai,
Prin munții cu păduri de brad,
Oricine-ar fi ― femeie sau bărbat ―
Potecile te duc spre Iad,
Și nu, ca-n lumea basmelor, spre Rai?…
De ce-ai plecat
Cu vântu-n părul tău vâlvoi,
Când nici un glas nu te-a chemat?…
Tu nu știai
Că-n luna mai
Potecile sunt încă pline de noroi?…
De ce-ai plecat?…
Tu nu știai
Că-n luna mai
E luna primului păcat ―
Păcatul care dintr-o glumă
Te prinde-n laț și te sugrumă
Și-apoi te-aruncă-afară-n ploaie,
În lada cu gunoaie?…
Oprește-te!…
Privește-n jurul tău…
Și dacă nu ți-ai murdărit
Pantofii de noroi,
Fă-ți cruce
Și întoarce-te-napoi!…
Fă-ți cruce
Fiindcă n-ai păcătuit
Decât în vis…
Și visul s-a sfârșit!…
10. Epilog sentimental
Ion Minulescu
Dă-mi ochii-ți plânși, să-i mai sărut o dată,
Și lasă-mă să plec!…
Tu nu-nțelegi
Că-n orchestrarea întregirii noastre
Nu-i ciripit de păsărele-albastre,
Ci-i răcnet doar de bestie turbată,
Ce-ți sângerează-obrajii și te mușcă
De câte ori încerci s-o-nchizi în cușcă
Sau de piciorul patului s-o legi?…
Dă-mi ochii-ți plânși, să-i mai sărut o dată,
Și nu-ți mai cer nimic!…
Tu n-ai ghicit
Că melodia întregirii noastre s-a sfârșit
Și toată fericirea-mprovizată
Cu care ne-avântăm tot mai departe
N-a fost decât iluzia că ne-am iubit
Ca două manechine cu suflete de vată,
Păstrate-ntr-o vitrină cu geamurile sparte?…
Dă-mi ochii-ți plânși, să-i mai sărut o dată,
C-atâta doar mi-e dat să-ți mai sărut,
În cinstea întregirii noastre din trecut,
Din care-acum n-a mai rămas nimic
Decât o falsă frescă-n mozaic,
Pe care niște gheare de bestie turbată
Însângerează două imagini omenești!…
Nu le cunoști?…
Încearcă ―
Și-ai să ți le-amintești!
11. Romanță fără muzică (Că ne iubim…)
Ion Minulescu
Că ne iubim ― și-o știe lumea toată ―
E-adevărat;
Dar cât ne vom iubi
Nici noi nu știm,
Nici lumea nu va ști…
Și nu va ști-o, poate, niciodată…
Ne-am cunoscut în țara-n care-alt’dată
Manon Lescaut iubi pe Des Grieux,
Într-un amurg de toamnă, orchestrat
În violet,
În alb,
În roz
Și-n bleu.
Și ne-am iubit întâia oară-n parcul
În care Nimfele de marmură privesc,
Cu ochii-ntrebători, către peluza
Pe care-un Zeu își pregătește arcul,
Să-și bată joc de cei ce-l ocolesc…
Și ne-am iubit!…
Ți-aduci aminte?…
Bluza ―
Ah!… Bluza ta pe sânu-ți decoltat
Părea un peplum de mătase, sfâșiat
Pe sânul unei Venere ce moare!…
Și ne-am iubit cu-atâta nebunie,
Că statuile albe ne-au privit
Cu ochi geloși,
Iar zeul a-mpietrit
În mână cu-o săgeată-otrăvitoare!…
Și ne-am iubit,
Și-azi toată lumea știe
Că ne iubim…
Dar cât ne vom iubi
Nici noi nu știm,
Nici lumea nu va ști!…
12. Romanță fără muzică (Nu-i nimeni…)
Ion Minulescu
Nu-i nimeni… nimeni să ne vadă și să ne-auză ―
Nu pleca!
Dă-mi degetele-ți inelate să le sărut ca și-altădată,
Dă-mi degetele-ți inelate ―
Poeme-n pietre nestemate ―
Vreau să le-nvăț pe dinafară și să le cânt,
Dă-mi mâna toată,
Căci nu-i în tot salonul alta, așa, la fel cu mâna ta.
Rămâi cu mine toată seara…
Ce-ți pasă dac-o să sfârșească
Orchestra valsul?…
Tu nu știi
Că nu-i în tot salonul altul la fel ca mine să iubească?
Deschide-ți brațele ―
Altarul în care mă-nchinam alt’dată ―
Deschide-mi brațele și prinde-mi în ele brațele-obosite,
Apleacă-ți gura-nsângerată,
Și sărutările-ți aprinse înseamnă-le pe-obrazu-mi pal.
Înseamnă-le la rând, să-mi steie pe veci de pază,
Neclintite,
Ca păsările legendare pe malul lacului Stymfal!…
13. Romanță fără muzică (În tine-mi pun toată speranța…)
Ion Minulescu
În tine-mi pun toată speranța
Și-ți zic:
― De-acum pentru mine fii totul,
Iar eu
Voi fi pentru tine același ateu,
Ce-afară de tine nu crede-n nimic.
Fii totul ―
Trecutul, cu morții de ieri
Ce dorm la răspântii, de sălcii umbriți,
Și ziua de mâine, cu noii-veniți
Ce râd pe mormântul defunctei Dureri…
Spre norii de-aramă, pe-naltele scări
Urca-vom ―
Din goluri în goluri pribegi,
S-ajungem în țara în care sunt regi:
Nimicul,
Eternul,
Și-Albastrul din zări…
Și-acolo,-n grădina în care nu cresc
Decât mătrăgune,
Cucute
Și laur,
Sorbi-vom cu sete din cupe de aur
Iubirea topită-n Albastrul ceresc!…
14. Romanță fără muzică (Ca s-ajung până la tine…)
Ion Minulescu
Ca să-ajung la tine, i-am zis calului:
― Grăbește…
Pune-ți aripi ca în basme
Și te-nalță până-n nori…
Tot mai sus,
Tot mai departe ―
Ca șiragul de cocori
Ce plutește colo-n zare!…
Haide, calule, grăbește!…
Ca să-ajung până la tine, i-am zis vântului:
― Dă-mi mâna
Și târăște-mă cu tine până unde poți pătrunde ―
Până-n zarea-nsângerată unde soarele s-ascunde…
Ca s-ajung cât mai degrabă,
Haide, vântule, dă-mi mâna!…
Ca să-ajung până la tine, i-am zis morții:
― Mergi-nainte
Și cosește-mi fără milă tot ce-i viu
Și-mi ține calea…
Netezește-mi munții-n zare
Și-umple-mi de cadavre valea
Dintre ea și mine ―
Haide!… Haide, moarte, mergi-nainte!…
Ca să-ajung până la tine,
Pentru tine-au obosit
Calul,
Vântul,
Moartea ―
Toate mi-au făcut pe voie;
Dar…
Dintre cutele perdelei, ochii-ți verzi nu-mi mai răsar,
Strunele chitarei-s rupte
Și… romanța s-a sfârșit!
Romanțe simboliste
15. Romanța corbului
Ion Minulescu
Pe țărmul nalt și drept ―
Hotarul, de unde-ncepe necuprinsul
Imperiu-al apelor albastre
Cu-atâtea felurimi de pete,
Al apelor ce dimineața sunt verzi,
Iar seara violete ―
Un corb a poposit spre seară,
Și-așa, cum stă pe malul mării,
Orbit de-albastrele noianuri,
Muiate-n purpura-nserării,
Parcă-i sositul care-așteaptă să vină și-alți întârziați…
Și-n seara-aceea-n care-apusul
Părea mai trist ca-n alte seri,
Iar soarele părea că pleacă să nu mai vină niciodată,
M-am dus să-mi plimb pe țărm urâtul
Și biata-mi inimă,-mbibată
De-amaru-otrăvilor sorbite din gura-amantelor de ieri…
Dar corbul mi-a ieșit în cale
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pe țărmul mării nalt și drept,
Ca și pe-o margine de groapă,
Veghea un cioclu-naripat,
Și cioclul m-a privit o clipă,
A dat din aripi
Și-a zburat…
Și parcă mi-a șoptit în treacăt:
― Bine-ai venit… De când te-aștept!
Poezii despre anotimpuri
16. Strofe pentru zăpadă
Ion Minulescu
Mireasă-a brazilor geometrici și-a brazdelor însămânțate ― solemnitate albă, rece, fatală, mută și divină ― tu vii cu grații de Madonă sau de Fecioară bizantină și pleci cu gesturi de bacantă, stigmatizată de păcate.
Nu te dorește-aproape nimeni, deși te-așteaptă toți să vii… Și frumusețea ta bizară n-o cântă nimeni decât, poate, îndrăgostiții de imagini abstracte și imaculate ― cuminții tăietori de lemne și nebunaticii copii.
Și totuși, când cobori ― suspectă, insinuantă și egală ― pe câmp, pe arbori și pe ape, pe străzi, pe case și pe noi, tu schimbi în plăsmuiri lunare întreaga pastă de noroi, iar pe Maria din Magdala o-mbraci în peplum de vestală.
Și-n timp ce toți, deopotrivă, pigmei și umiliți, simțim puterea-ți magică ce-ngheață, distruge, arde și creează, doar ciorile, sacerdotale te mai insultă și-ți pătează ― cu ieroglifele lor negre și stranii ― albul unanim.
17. De vorbă cu Iarna
Ion Minulescu
M-am întâlnit cu Iarna la Predeal…
Era-mbrăcată ca și-acum un an,
Cu aceeași albă rochie de bal,
Păstrată vara sus, pe Caraiman…
Călătoream spre țara unde cresc
Smochine, portocale și lămâi…
Eram într-un compartiment de clasa I,
Cu geamul mat, pietrificat de ger,
Și canapeaua roșie de pluș,
Sub care fredona-n calorifer,
Sensibil ca o coardă sub arcuș,
Un vag susur de samovar rusesc…
Și-am coborât în gară, pe peron,
Să schimb cu Iarna câteva cuvinte…
Venea din Nord,
Venea din Rosmersholm ―
Din patria lui Ibsen și Björnson,
De-acolo unde,-n loc de soare
Și căldură,
Înfrigurații cer… Literatură…
Și m-a convins c-acolo-i mult mai bine
Decât în țara unde cresc smochine,
Curmale, portocale și lămâi,
Și din compartimentul meu de clasa I
M-am coborât ca un copil cuminte
Și m-am întors cu Iarna-n București…
O! Tu, sfătuitoarea mea de azi-nainte,
Ce mare ești,
Ce bună ești,
Ce caldă ești!…
18. Cântece de toamnă
Ion Minulescu
Toamnă… Vântul se strecoară
Șuierând pe lângă zid
Și mă roagă să-i deschid
Că-mi aduce vești din țară.
Vești din țară!… De la cine?
De la ei ori de la ea?
Să mai fie cineva
Ca să-ntrebe și-azi de mine?
Du-te, vântule, grăbește,
Și le spune c-ai aflat
Cum că cel de mult plecat
A murit, nu mai trăiește;
C-ai bătut în lung, și-n lat,
Răscolind întreg pământul
Și că n-ai găsit mormântul
Celui mort, dar ne’ngropat!
19. Pastel de toamnă
Ion Minulescu
Toamnă, noapte, plouă!…
Trei drumeți sosesc
Uzi ca trei cadavre scoase dintr-un lac.
Trei drumeți în fața porții se opresc
Și-apoi bat…
De-a lungul gangului răsună
Un cuvânt
Și-n urmă, altul:
Noapte bună!
Și pe urmă tac.
Nu răspunde nimeni…
Trei drumeți așteaptă
Muți ca trei schelete ce-și cată mormântul.
Ploaia cade deasă, repede și dreaptă,
Deasă ca nisipul,
Repede ca vântul,
Dreaptă ca săgeata…
Și drumeții-așteaptă,
Și se face ziuă…
Trei drumeți pornesc
Albi ca beduinii vastelor Sahare,
Trei drumeți Castelul morții ocolesc,
Și tăcuți,
Prin țara celor ce-i privesc,
Trec ca neființa nopților polare
Și se pierd în zare
Ca trei iahturi albe, mute, călătoare!…
― Cine-au fost drumeții?
Cine i-a trimis
Să ne bată-n poartă și să ne deștepte,
Să re’nvie glasul umedelor trepte
Și să ne-ntrerupă ne’ntreruptul vis?…
Cine-a fost nebunul care i-a trimis?
Nu răspunde nimeni!…
Straniile umbre s-au pierdut în zare…
Toamnă, ziuă, soare!…
20. Octombrie
Ion Minulescu
În parcul presărat cu statui
De Nimfe,
Fauni
Și Silvani,
De-a lungul celor trei alei
De plopi,
De tei
Și de castani,
Pe băncile vopsite-n verde
Și pe nisipul galben-șters,
Multicolorele covoare de frunze veștede s-aștern
În ritmul vântului de toamnă,
Ca-n ritmul unui ultim vers ―
Un vers cu care se sfârșește un cânt
Dintr-un Poem etern.
Octombre ― curtizana pală, cu-obraji fardați
Și buze supte ―
Octombre ― amanta celor care pornesc
Să nu se mai întoarcă ―
Octombre-a poposit în parcul cu-alei cotite
Și-ntrerupte
De visătoarele bazinuri,
Pe-albastrul cărora ― o barcă ―
O frunză veștedă și-așteaptă întârziatele surori…
O!… Ne’ntrerupta disonanță de schingiuiri
Ce-ți dă fiori!…
O!… Nesfârșitele regrete abia șoptite!…
Cine trece
Prin parcul presărat cu statui,
De-a lungul celor trei alei,
Se-nduioșează ca de plânsul idolatratelor femei!…
Și-n parcul unde altădată veneau Boemii să-și aștepte
Necredincioasele Boeme ―
Același parc ce-ți pare și-astăzi
O filă ruptă din romanul nemuritorului Murger ―
Își pleacă brațele uscate,
Precum prin albele spitale
Își pleacă brațele bolnavii ce plâng ―
Și nu știu pentru ce…
Și-n timp ce vântu-i smulge fardul
Și-l spulberă în largi spirale,
Octombre ― curtizana pală ―
Coboară ultimele trepte!…
Poezii despre lumină, foc, vânt și ploaie
21. Romanța cheii
Ion Minulescu
Cheia ce mi-ai dat aseară ―
Cheia de la poarta verde ―
Am pierdut-o chiar aseară!…
Dar ce cheie nu se pierde?
Cheia ce mi-ai dat aseară
Mi-a căzut din turn,
Pe scară,
Și căzând, mi-a stins lumina.
Cheia ce-am pierdut aseară
Am cătat-o;
Dar pe scară
Era noapte ca și-afară ―
Noapte ca sub boltuita
Cupolă de mănăstire,
Când s-au stins pe la icoane
Lumânările de ceară.
Și-am rămas în turnul gotic ―
Turnul celor trei blazoane:
Al Iubirii,
Al Speranței,
Și-al Credinței viitoare…
Și-am rămas în turnul gotic
Domn pe-ntinsele imperii
Ale negrului haotic.
Și-au trecut de-aseară clipe,
Și-au trecut de-aseară ore,
Și-ale zorilor aripe
Fluturatu-mi-au grăbite,
Ca și clipele trăite
Pe-albul treptelor sonore.
Și m-am coborât pe scară…
Dar pe cea din urmă treaptă
Cheia ce mi-ai dat aseară
Am găsit-o prefăcută
Într-o cupă albă, plină
Cu vin verde de cucută.
Și pe cea din urmă treaptă
Am îngenuncheat
Și-am plâns ―
Căci pe cea din urmă treaptă,
Ca-ntr-o carte înțeleaptă,
Am citit în fundul cupei
Naufragiul ce m-așteaptă!…
22. Strofe pentru lumină
Ion Minulescu
Și se făcu lumină!
Și iată-te stăpână pe cei ce-aveau să fie stăpâni pe-ntreg pământul…
Și iată-te-mpreună cu ei, pornind de mână, ca să-i deprinzi cu focul, cu ploaia și cu vântul…
Și le-arătași albastrul însângerat de soare, pădurile cu cedri și munții cu cărbuni, câmpiile cu grâne și mările cu sare, livezile cu prune și iarba cu pășuni…
Și le-arătași viața multiplă-abia creată, și din pământul umed, treptat, treptat, cum naște și pasărea ce zboară și peștele ce-noată, și lupul rău ce urlă, și mielul blând ce paște…
Și le-arătași putința refugiului prin peșteri, și trestia să-și facă colibele pe lacuri, și cremenea cu care lucrară primii meșteri, oțelul pentru suliți și lemnul pentru arcuri…
Și le-arătași minunea ce-nfiorează noaptea, pe cei ce dorm alături ― strein lângă streină ― și taina-mpreunării, sortită-n ziua-a șaptea…
Și le-arătași urmașii…
Și se făcu lumină!…
23. Strofe pentru foc
Ion Minulescu
Când Prometeu te-a smuls din mâna atotputernicului Zeu, îmbogățind cu-o jertfă nouă altaru-arhaicelor mituri, el n-a știut că ― drept răsplată ― în urma lui, alt Prometeu îi va reduce sacrificiul la o… cutie de chibrituri…
Deși-ai rămas același veșnic, nu ești același niciodată și nici nu porți același nume când construiești sau când distrugi sau când ― trăindu-ți moștenirea fatală și ne’nduplecată ― presari în urma ta blesteme sau faci să ți se-nalțe rugi…
Nu ești același niciodată…
Nici când despici copacii-n două, nici când pătrunzi din casa-n casă, amenințându-ne avutul, și nici când ― strânși în jurul vetrei ― ne dai ades prilej și nouă să stăm de vorbă cu bunicii, cu morții scumpi și cu trecutul…
Și totuși tu ești deopotrivă și cobea noastră, și norocul.
Și-oricare-ar fi voința Celui de Sus, te binecuvântăm, deși din darurile vechii mitologii tu singur ― Focul ― nu ne-ai fost dat de bunăvoie și-a trebuit să te furăm…
24. Strofe pentru vânt
Ion Minulescu
Nu te cunoaștem nimeni!…
Și totuși, te simțim cum mergi cu noi alături, pe câmp și prin orașe, și cum îți schimbi ființa ― proteic anonim ― cu suflet de duhovnic și gesturi de cravașe…
Nu te cunoaștem nimeni!…
Dar știm că tu respiri prin noi și-n orchestrarea naturii, când s-agită, tu ești când piculina cu scurte ciripiri, când toba unisonă cu răcnete de vită…
Nu te cunoaștem nimeni!…
Dar știm că ne ești frate, deși, mergând alături, rămânem tot străini, și când ne mângâi fruntea și holdele bogate, și când ne smulgi copacii din câmp și din grădini…
Când negrele corăbii cu pântecele pline te simt în pânze, gata cu ele să pornești, noi știm că-ndestularea sosește, și cu tine sosesc și mateloții, și noile povești…
Și tot așa, pe dealuri, când morile-și iau zborul, și aripile-ți cântă un imn de preamărire, noi știm că Don Quijote e-nvins, și-nvingătorul ești tu, ce ne-aduci pâine, belșug și fericire.
25. Strofe pentru ploaie
Ion Minulescu
Imperativă și sonoră ca un final de tamburină, când fulgerele vagabonde te prind și-ți sfâșie veșmântul, cobori spre noi, cu lăcomie păgână, caldă și felină a unor buze pătimașe, ce-ar săruta întreg pământul…
Pe-acoperișurile roșii, deștepți orchestrele stridente ― alarma ftizicelor goarne și tusea tobelor gripate ― în ritmul cărora, pe stradă, trec nesfârșite regimente, ce smulg aplauze compacte și aclamări halucinate.
Pe zidurile vechi de case și pe trotuarele murdare, presari miresmele aduse din necuprinsuri fără pază, și sub cupola cenușie, ființa ta multiplă pare un gest de Arhiereu ce iartă, și-n urmă binecuvântează.
Pădurile bătrâne-și cască spre tine gurile-nsetate, iar câmpul răscolit de oameni și rumenit adânc de soare te-nghite lacom…
Și de-a lungul șoselelor kilometrate, tu pari un șir de caravane ce duc Saharei de mâncare.
26. Strofe pentru întuneric
Ion Minulescu
După fiecare act al tragediei, tu cobori banal ca o cortină, și din spasmul agoniei de lumină împrumuți aspecte noi monotoniei.
Întunerec… Întunerec… Întunerec!…
Cu veșmântul tău de doliu sau de gală, tu-nfrățești o noapte boreală cu orchestra unui dirijor isteric…
Tu unifici adevărul cu minciuna, tu amesteci frumusețea cu urâtul și-ntregești prezentul cu trecutul, când nimicul și cu totul făceau una…
Ca o pleoapă obosită, sub povara unei lacrimi încrustate între gene, tu te-nalți și te cobori alene, alternând asfaltul cu Carrara!…
Întunerec ― frate bun cu nebunia, cu iubirea, cu păcatul și cu crima ― tu ești ritmul infinitului și rima, ce ne legi în somn cu veșnicia.
Pasteluri din lumea rurală
27. Pastel profan
Ion Minulescu
Pălmuiți de vânturi
Și scuipați de ploi,
Sfinții de pe zidul mănăstirii
Dezbrăcatu-s-au de-odăjdii
Și-au rămas aproape goi,
Ca Isus Cristos în clipa răstignirii…
În pridvorul mănăstirii e noroi
(Fiindcă maicile nu umblă cu galoși),
Și de-atâtea câmpenești cucernicii
Sfinții par sătui…
Și somnoroși,
Cască-n ritmul Sfintei Liturghii…
Lângă zidul mănăstirii e-ngropat
Un curtean ucis de Vodă, pentr-o jupâniță,
Cam prin „una mie șase sute” ― leat ―
Când Muntenia era voievodat,
Și curtenii toți, boieri de viță…
Restul peisajului:
Urzici
Pentru postul Paștilor, ce-ncepe mâine…
Iar de la fereastra plină de zambile
Albe,
Roze
Și liliachii,
Starița face morală unui câine,
Care persecută bietele pisici
Și s-ascunde noaptea prin… chilii…
28. Amiază rurală
Ion Minulescu
E cald
Și lacul pare o hartă de noroi…
E harta unei țări după război,
În care ― dezgustat de-atâta murdărie ―
S-a sinucis și ultimul broscoi,
Un biet școlar cu nota 3 la geografie…
Pe malul lacului,
Un bou,
O vacă,
Un vițel
Și-un taur
Recită Testamentul nou
Și poezia veche, din clasele primare:
„Viitor de aur
Țara noastră are!…”
Iar pe șoseaua comunală,
Cârciumarul,
Învățătorul,
Popa
Și notarul ―
Cei mai de seamă gospodari din sat ―
Se ceartă pe un scaun vacant de deputat.
Orașul și ploaia în versuri
29. Seară rurală
Ion Minulescu
Se uită soarele-napoi…
O fi pierdut ceva,
Sau, poate,
Așteaptă-n deal vreun car cu boi,
Să-l plimbe și prin alte sate
Cu gospodari și holde mai bogate?…
În sat la noi,
Biserica, de veche ce era,
În anul când a fost cutremur de pământ
S-a prăbușit cu turlele-n șosea,
Și-azi casele ― atâta cât mai sunt ―
Par jucării
Pentru copii,
Iar plopii ― coșuri negre de mașini
Ce-au treierat
Bucatele din sate
Pentru străini…
Prin curți,
Găinile și porcii s-au culcat,
Femeile au pus de mămăligă,
Iar oamenii s-au pus la sfat
Cu popa ce-a sosit într-o cotigă
De la oraș,
Unde-a schimbat sedilele de caș
Cu trei duzini de lumânări de ceară,
Că-n cimitir la noi ca-n orice sat,
Sunt îngropați și trei flăcăi, morți pentru
Țară.
Dar unde-i soarele din deal?…
Parcă-așteapta
Pe cineva…
Pesemne, că, gonit de lună,
Și-a dat cu popa „noapte bună”
Și-a scăpătat…
30. Ploaie urbană
Ion Minulescu
Plouă!…
În orașul nostru românesc
Plouă așa cum știm cu toți că plouă ―
Plouă „gris” ca-ntr-o estampă japoneză…
Pietonii pe trotuare se răresc,
O trăsură cu un „Chrysler” în viteză,
Trec în sens invers
Și se ciocnesc…
Iar un popă cu sutana nouă
Stă lipit de chioșcul de ziare,
Ca un Crist de abanos într-o vitrină
Plină
Cu tot felul de obiecte rare…
Plouă…
Și-n orașul nostru ploaia cântă,
Cântă ca un fonograf stricat…
De trei zile și trei nopți, neîncetat,
Un tenor cu vocea falsă se frământă
Și pe străzi,
Și-n curte la palat…
Un tramvai se-ntoarce de la gară,
Și-n tramvaiul plin de pasageri
Toată lumea cântă-n cor pe dinafară,
Ce-a cântat și ieri,
Și-alaltăieri…
Plouă!…
Și-n orașul nostru românesc,
Bântuit de gripă și ftizie,
Tinerii fumează și tușesc,
Iar bătrânii dorm în veșnicie,
Ca soluțiile puse-n… (paranteză)…
Plouă „gris” ca-ntr-o estampă japoneză…
31. Acuarelă
Ion Minulescu
În orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Orășenii, pe trotuare,
Merg ținându-se de mână,
Și-n orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Și se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orășenii pe trotuare
Par păpuși automate, date jos din galantare.
În orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Nu răsună pe trotuare
Decât pașii celor care merg ținându-se de mână,
Numărând
În gând
Cadența picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
Și din cer
Cu puterea unui ser
Dătător de viață lentă,
Monotonă,
Inutilă
Și absentă…
În orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân și o bătrână ―
Două jucării stricate ―
Merg ținându-se de mână…
Marină, elegii și cântece de toamnă
32. Marină estivală
Ion Minulescu
În port, nici un vapor,
Și-n larg,
Nici fum, nici pânză, nici catarg!…
Din Orientul plin de soare,
De flori, de fructe aromate
Și de povești neterminate,
Din Orientul plin de soare
Și maladii molipsitoare
N-a mai sosit în port, de-azi-noapte,
Nimic ―
Nici flori, nici fructe coapte,
Nici opium, nici tutun de pipă…
Nici aspirină pentru gripă…
În port e liniște,
Și-n zare ―
Tot liniște (dar mult mai mare).
În larg sirena nu mai țipă
Și macaralele-au tăcut,
Iar sus, pe dig, hamalii dorm,
Duhnind a spirt și-a iodoform…
Și portul parcă-a dispărut…
Doar farurile ― lumânări marine ―
Mai stau de veghe, nu știu pentru cine
Și grave, ca niște Sibile
Ce rătăcesc pe Euxin,
Șoptesc:
„Trec zile după zile
Și-Argonauții nu mai vin!…”
33. Elegie domestică
Ion Minulescu
Tu, care-mi intri-n casă cu toamna fumurie,
Cu ziua ce se duce
Și noaptea ce-o să vie,
În casa mea fii binevenită…
Iată-mi casa!
Întoarce doar butonul electric din perete
Și-mprietenește-ți ochii cu tot ce poți vedea,
Căci casa mea e-ntreagă, de-acum, și casa ta…
Fii prietenă și soră cu hall-ul și terasa,
Cu treptele ce urcă sub rustice covoare
Spre sala de mâncare
Și-odaia de culcare,
Cu sfinții din icoane și morții din portrete,
Cu câinele, ce-ți linge manșonul de-astrahan,
Și cu pisica albă, ce toarce pe divan…
Oprește-ți apoi ochii pe frunzele de laur
În care se-ncadrează, sanctificând decorul,
Patronii mei ― Triunghiul:
Iar pe comoda veche privește-i cum stau gata
Să-și părăsească parcă, de bucurie, rama,
Un domn cu ochii-albaștri și bucle brune:
Tata!…
Și-o doamnă cu ochi negri și bucle blonde:
Mama!…
Tu, care-mi intri-n casă cu toamna fumurie,
Cu basmele bunicii
Și „Faptele diverse”,
În casa mea fii binevenită,
Pentru mine
Și pentru-aceste chipuri, de praf și vremuri șterse,
Ce te privesc din rame cu-aceeași duioșie
Ca-n zilele când, toamna, soseam și eu cu tine.
34. Vesperală
Ion Minulescu
Femeia care mi-a vorbit aseară
De constelații fixe
Și stele căzătoare
Avea figura lungă și verde ca o pară
Și ochii negri-galbeni ca un adânc de mare…
Femeia care mi-a vorbit aseară
De lucruri mici și fără importanță
Avea în glas căldura soarelui de vară
Și-n gând accentuate propuneri de-alianță…
Femeia care mi-a vorbit aseară
Avea idei frumoase, dar bizare…
Spunea că „plopii fără soț” sunt vorbe de ocară,
Și toți Luceferii din cărți sunt stele căzătoare…
Femeia care mi-a vorbit aseară
(Și care-o să-mi vorbească viața toată)
A fost o dată Mamă,
Dar a rămas Fecioară…
Și Fiul ei nici astăzi n-are Tată!…
35. Cântec mediocru
Ion Minulescu
Toamna a trecut pe lângă mine
(Strada era plină de femei),
Toamna a trecut pe lângă mine
Și m-a luat de braț fără rușine
Ca să-i fiu întreaga noapte-al ei.
M-a târât apoi într-o grădină
(Pomii galbeni, cerul cenușiu),
M-a târât apoi într-o grădină,
Și-n grădina plină de rugină
M-a culcat în iarbă ca-n sicriu.
Și mi-a zis: Închide ochii bine
(Somn ușor de-acuma, dragul meu);
Și mi-a zis: Închide ochii bine,
Și m-a sărutat fără rușine;
Și mi-a zis: De-acuma ești al meu!
Reflecții, simboluri și amintiri
36. Nihil
Ion Minulescu
Ascultă!…
Nisipul aleii
Trosnește ca focul din vatră,
Și treptele scării de piatră
Sărută pantofii femeii
Ce bate grăbită la poartă
Cu degete-absente de statuie spartă…
Privește!…
Tăcerea coboară-n spirale
Rotunde și-ovale,
Ca niște confeti de-aceeași culoare…
Aleea-i o stradă cu două canale
În loc de trotuare,
Castanii par mături proptite de zid,
Iar scara de piatră (în loc să se urce)
Coboară cu treptele-n vid…
Privește și-ascultă ―
Ce liniște goală…
Solemnă…
Și mută!…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Deșteaptă-te, frate, și nu mai visa,
C-afară nu-i nimeni ―
Nimic din ce-ai vrea
O dată măcar să mai fie…
E numai femeia din fotografie,
O mapă cu „lied!-uri” de Grieg pe pian
Și fumul ce urcă din pipă-n tavan…
37. Echinox de toamnă
Ion Minulescu
Ascultă, Doamnă!…
Ascultă glasul echinoxului de toamnă,
Ce aiurează-n vârful unui plop
Strident,
Dar înțelept ca un Esop…
În locul veveriței de-astă-vară,
Pe care pădurarul vrea s-o-mpuște
(Fiindcă-ncercase să te muște),
Pe-aceeași cracă stă acum o cioară!…
E simbolul idilelor defuncte ―
Idilele de vară (la munte sau la mare).
Un scriitor,
O cetitoare,
O strângere de mână,
Un „ah!”,
O sărutare…
Și-n urmă: puncte, puncte, puncte…
E tot ce-a mai rămas din noi ―
Din păpădia
Iubirii noastre scurte de-astă vară:
Un plop pe malul Oltului,
O cioară
Și-un glas ce pastișează veșnicia!…
Ascultă-l înc-o dată, Doamnă…
E glasul echinoxului de toamnă…
38. Plastică medievală
Ion Minulescu
Plouase…
Și șoseaua-n vale
Încercuia ca un inel
Donjonul vechiului castel,
Împodobit cu sfinți de piatră,
Cu seniori și cu vasali,
Cu cerbi goniți de câini ce latră
Și-ntregul fast al vieții feudale
Cu castelanii ei medievali…
Deși ne cunoașteam de-atâția ani,
Noi, totuși, parcă nu ne cunoșteam.
Ca ne priveam (nu știu de ce) cu ochi dușmani…
Dar în donjonul vechiului castel
În care ne urcasem numai noi,
Fantoma unui cavaler în zale de oțel
Ne-a strâns deodată-n brațe pe-amândoi,
Și-un zgomot de metal ne-a deșteptat
Exact în clipa când ne sărutam
(Ca-ntr-un tablou)
În rama ferestrei fără geam,
Dar cu zăbrele strâmbe și vechi de fier forjat.
Azi plouă iar la Bran…
Ce zici?…
Nu vrei să revedem șoseaua udă,
Donjonul cu ferestre mici
Și cavaleru-n zale de oțel
Ce-așteaptă dornic să ne mai audă
Bătând în poarta vechiului castel?…
39. Pianissimo
Ion Minulescu
S-a-nserat…
Nu se mai vede pe covoare
Nici o floare…
În bogatele-ți inele
Nu mai suferă ― vasal ―
Nici un suflet mineral,
Nici un gest de mâini rebele
Nu mai turbură-nserarea
Ce-ascunde-ntre perdele
Sugrumându-și respirarea
Pe tablouri,
Pe icoane,
Pe oglindă,
Pe sofa
Și pe roșia lalea,
Încrustată,
Ca o pată
De amurg, pe gura ta…
Între noi și restul lumii
S-a lăsat ca o cortină
Agonia unei dâre de lumină…
Hai să punem capăt glumei
Și, sub brațele troiței oltenești de la
Corcova,
Hai să ne iubim în cinstea
Lui Giacomo Casanova!…
S-a-nserat…
Nu se mai vede pe covoare
Nici o floare…
40. Andante religioso
Ion Minulescu
Așa va fi ―
La noapte, când vom ieși-n pridvorul
Bisericii zidite de vodă Brâncoveanul,
Să-ngenunchem cu sfinții,
Cu popii
Și poporul,
În fața Celui care își ia la noapte zborul
Ca o fregată albă ce traversează-oceanul…
Ne vom aduce-aminte că ne urâm,
Deși
Purtăm în noi aceleași păcate ancestrale,
Și-n clipa unanimei iertări sacerdotale,
Șireți ― ca și strămoșii defuncți ―
Ne vom privi
Cu ochi superbi de bestii ecuatoriale…
Iar când sfârșitul slujbei ne va găsi-ncrustați
Pe-aceeași panoplie de crime și de viții,
Ne vom topii ca ura dintre boieri și-argați
Și ne vom strânge-n brațe ca doi dușmani blazați,
Ce-am ars numai rachete
Și focuri de-artificii!…
Destine, porturi și romanțe
41. Ultima oră
Ion Minulescu
La Circ…
Un accident banal ―
Un acrobat,
Un salt mortal
Și…
Acrobatul nu s-a mai sculat…
Alămurile din orchestră au tăcut,
Iar clovnii din arenă au țipat…
Dar publicul din staluri n-a crezut
Că poate fi și-un accident adevărat
Și-a fluierat…
Zadarnic ―
Mortul n-a mai înviat…
Păcat de el!…
Era un tânăr acrobat frumos,
Cu corpul tatuat de sus și până jos,
De care publicul se minuna,
Când îl vedea-ndoit ca un inel,
Sau când pe bara fixă se-nvârtea
Ca o morișcă de cafea
Cu balerina lângă el!…
Dar balerina nu-l iubea!…
Povestea lui?
Hm!…
Povestea mea ―
A mea,
A ta
Și-a altora!…
Același accident de circ, banal…
O zi «relâche»,
Și-apoi, la fel,
Cu-aceeași balerină lângă el,
Alt acrobat…
Alt salt mortal!…
42. Moartea pasagerului
Ion Minulescu
Octombre-a zugrăvit pe cer,
Cu nori de-argint, de plumb și de oțel,
Tavanul unei cameri de hotel
În care s-a-mpușcat un pasager…
Miroase-a igrasie…
Din tavan,
Bucăți de tencuială-ncep să cadă
Octombre-și varsă ploaia rece-n stradă
Și pasageru-și spală rana în lighean…
În vârful unui plop, o cioară,
Sau poate pălăria neagră din cuier
A pasagerului ce-a vrut să moară,
Întreabă vântul:
― Cât mai e până la cer?…
Și, după câteva minute de tăcere,
Pornește-n zbor, din plopul desfrunzit,
Spre cimitirul din apropiere…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Probabil pasagerul a murit!…
43. Pastel banal
Ion Minulescu
Frecându-și pântecele de oțel fierbinte
De cheiul rece, umed și murdar,
Un cargo-boat norvegian
Respiră sufocat și rar
Ca un mamut antediluvian…
Ghicești c-ar vrea să plece iar
Spre nordul nopților polare,
Să se-nfrățească la-ntâmplare
Cu luciul primului ghețar…
Dar negrele otgoane-l țin în frâu
Și macaralele murdare
Descarcă-n el vagoane-ntregi de grâu…
Pe cheiul rece, umed și murdar
Hamalii dorm ca grânele-n hambar,
În timp ce mateloții beți, pe bord,
Rânjesc cu pipele-ntre dinți
Și plâng cu ochii-ntorși spre Nord,
Când fumul pipelor fierbinți
Trezesc pe rând în fiecare
Aceeași veșnică-ntrebare:
„În care fund opac de mare
Vor acosta și ei pe veșnicie,
Ca și mamuții problematici
Din cărțile de geologie?…”
Și-n timp ce portul se topește-n soare,
Un matelot își sparge pipa-n dinți
Și… moare.
44. Rânduri pentru Sulamita
Ion Minulescu
Sulamita, Sulamita!…
Regele-nțelept cinstit-a
Trupul tău cu pofta lui…
Și-n pământul Canaan,
Ca o floare parfumată de gutui
Lângă trunchiul unui cedru din Liban,
Regele-nțelept voit-a
Să-ți închine Sulamita,
Și Coroana,
Și viața,
Și divina-i Palestină,
Căci amanta pentru rege
E mai mult ca o Regină!…
Dar tu minte n-ai avut…
Și când regele te-a vrut,
Din palatul lui cu-o sută de odăi
Și de terase
Ai fugit pe Galaàd,
Să-i paști caprele râioase,
Și din stelele ce cad
Să-ți faci vise mincinoase
Sub umbrela unui brad…
Lăudatu-te-au Profeții
Și-nțeleptul Solomon,
Ca pe macii din Șaron,
Ca pe crinii din Șenir,
Ca pe grâul din Sulem…
Dar din laudele toate
N-ai cules decât scaieții
Și fatidicul blestem
Să nu-i poți fi nici amantă,
Nici nevastă…
Iată ce-a fost scris la lege!
Sulamita, Sulamita,
Pentru ce-ai fugit de Rege
Și-ai fost proastă?…
Primăvară, călătorii și confesiuni
45. Pastel mecanic
Ion Minulescu
Monocromia dezolantă a unei dimineți ploioase
Mângâie agonia tristă, dar gravă-a unui tren de marfă,
Ce-și fluieră impertinența prin trei supape ofticoase
Și urcă panta-n resemnarea bemolilor ce mor pe harpă
Într-o capelă funerară.
Cu miros de făclii de ceară
Și vagi parfumuri de tămâie,
Eau de Cologne
Și chiparoase.
Pe Valea Oltului
Sau poate pe Valea Prahovei…
Decorul
E-același peste tot când plouă.
Și-aceleași agonii profane
Schițează orice tren de marfă
Când vrea să calchieze zborul
Expreselor ce urcă panta cu grații de aeroplane!…
Aceleași agonii banale
Și-același trio de semnale
Imploră mila dimineții
Și plictisește călătorul…
Monocromie verde:
Munții și brazii par de mucava ―
E pastișarea dezolării și-a neputinței animale,
Ce-și urcă-adeseori Calvarul, cu trenu-alături, pe șosea.
E parada fanteziei și-a inspirărilor vasale…
Pastel mecanic ―
Năzuință
De artă nouă
Și știință ―
Cézanne te-ar fi pictat într-altfel
Eu însă te-am văzut așa!…
46. Spovedanie
Ion Minulescu
Nu beau,
Nu cânt
Și nu iubesc!…
Sunt ca un vechi răboj de lemn,
Pe care-ncep să-mi recitesc
Înfrângerile-n sens invers,
Că-n suflet, fiecare semn
De pe răboj se schimbă-n vers…
Privesc pe cei ce trec mereu
Pe jos, pe sus, pe străzi, prin gări ―
Botezuri, nunți și-nmormântări,
Și parcă-n fiecare grup
Obiectul principal sunt Eu,
Ca aurul lichid din stup…
Și mă revăd așa cum ieri,
Și patruzeci de ani în șir,
Schimbam cireșii-n palmieri,
Pe tata mare-n „Uncle Sam”
Și Oltul în Gaudalquivir…
Pe când iubeam,
Cântam
Și beam!…
47. Primăvară inutilă
Ion Minulescu
Sufocată de viața cu program
Și de-același „va urma” cotidian
Al savanților cu barbă, cu șoșoni și ochelari ―
Pedagogi și profesori octogenari
De algebră, geografie și pian ―
Primăvara
A izbit cu pumnu-n geam
Și-a fugit din pension
De la „Notre-Dame de Sion”.
I-am citit isprava-n calendar
Și-am pornit îndată după ea
S-o-ntâlnesc în Cișmigiu
Sau la Șosea,
Cum făceam alt’dată-n fiecare an,
Când eram și eu ca ea ― un licean
Cu frecvența cursurilor pe… trotuar…
Dar de data asta, nu știu cum,
N-am dat nici măcar de urma ei pe drum….
Poate n-am mai cunoscut-o eu…
Poate drumul ei și drumul meu
S-au schimbat de mult,
Și-acum
Nu mai fac același drum…
Sau pe drumul de la Ateneu
Până la Șosea
Și hipodrom
Primăvara n-a-ntâlnit în capitală nici un om
Să-i ureze ca pe vremuri „bun sosit”.
Și probabil că de ciudă în oglindă s-a privit,
Și-a dat seama c-a visat,
C-a spart geamul doar în vis
Și că visul evadării n-a fost vis adevărat!…
Primăvară, primăvară,
Inutila mea fecioară,
Nu cumva te-ai sinucis?…
Despărțiri, amintiri și reflecții
48. Partenza
Ion Minulescu
Partenza!…
Mă cheamă tangenta
Vieții multiple, trăită-n beția
Și-n visele roze și verzi de hașiș…
Mă cheamă bizara, prelunga și lenta
Minciună-a vieții trăită-n decorul
Haotic al clipei când cu-ochii închiși
Aplauzi actorii,
Ucizi autorul,
Bisezi nebunia
Și-n ultimul stadiu de metamorfoză,
Cu ultima doză
Începi agonia!…
Partenza!
Mă cheamă portretul
Femeii absente, cu ochii topiți
În două elipse concave de smoală…
Mă cheamă parfumul ocult și magnetul
Mulatrelor blonde cu dinți poleiți,
Cu unghii vopsite ― albastre și roze ―
Și-n clipa supremă, cu gesturi și poze
De convalescente sătule de boală!…
Partenza!…
Mă cheamă oceanul
Și glasul sirenei ce-anunță plecarea
Spre sudul fantastic al „Fetei morgane”,
Mă cheamă suprema-nfrățire cu anul,
Cu luna, cu ziua, cu ora, cu clipa
Când gestul fatidic sfârșește risipa
Aromelor calde de ceai și banane;
Când Yama ne șterge din Wansa prezența…
Mă cheamă-nserarea eternă ―
Uitarea!…
Mă cheamă supremul adio!…
Partenza!…
49. Regăsire postumă
Ion Minulescu
Cohorta amintirilor rebele
A poposit în fața casei mele ―
Și-n poarta casei mele a bătut
Un tânăr blond, cu suliță și scut…
De teama amintirilor rebele
M-am hotărât să mă cobor în mine ―
Să-l regăsesc pe cel ce-am vrut să fiu
Și mortul să-ntregească pe cel viu!…
Și-am coborât…
Dar m-am găsit străin
Ca-ntr-un cavou de templu bizantin
Cu funerare vase de argilă
Și zidurile umede și pline
De sfinte și fecioare bizantine,
Ce mă priveau cu dragoste și milă
Cum mă cobor tot mai adânc în mine,
Tot mai străin de cel ce-am vrut să fiu…
Pe lespezile umede, sfințite
De lacrimile plânse pentru mine,
Sandalele-mi profane răsunau
Ca niște sărutări înăbușite
Și frescurile, mute, suspinau
Ca-n clipa despărțirilor grăbite ―
Și frescurile mute, bizantine,
Păreau pictate și-ncrustate-n mine!…
Un tânăr blond, cu suliță și scut,
La poarta casei mele s-a oprit
Și-n poarta casei mele a bătut,
Ca un strigoi în poarta mănăstirii
În care toți călugării-au murit…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ce dureroasă-i clipa regăsirii
Cu cel ucis de propriul tău cuțit!…
50. Ruga pentru ziua schimbării la față
Ion Minulescu
Doamne!…
Lasă-mă să stau de vorbă cu Tine,
Nu fi Tată vitreg cu copilul Tău,
Care n-a făcut în viață decât bine
Și n-a fost plătit în schimb decât cu rău…
Lasă-mă să-Ți spun că nu se poate
Să rămâi mereu așa cum ești,
Când puterea Ta se-ntinde peste toate
Și când toate sunt așa precum voiești…
Lasă-mă să-Ți spun c-alcătuirea
Celor ce le crezi fără prihană
A-nceput să răzvrătească omenirea,
Dornică de-o viață mai umană…
Fă să fie-așa precum se spune
C-ai fi vrut să fii cu lumea toată ―
Rău cu cele rele,
Bun cu cele bune ―
Fii măcar acum ce n-ai fost niciodată…
Fă să fie bine pentru bine
Și, la fel, frumos pentru frumos
Și să fim și noi la fel cu Tine ―
Cel de Sus la fel cu cei de jos.
Despre autor și ediții
Ion Minulescu este un reprezentant al simbolismului românesc. Volume: Romanțe pentru mai târziu (1908), De vorbă cu mine însumi (1913), Strofe pentru toată lumea (1930). Arhiva autorului, Wikisource.