De 1 Iunie, Ziua Copilului, o poezie poate transforma o serbare într-un moment de bucurie și poate aduce familia împreună. Am adunat 50 de poezii de 1 Iunie pentru copii și pentru cei care vor să-și amintească de copilărie: versuri scurte de spus la grădiniță, cântece de joc, povești în versuri și poeme clasice despre prietenie, familie, flori și zilele senine.
Pentru grupa mijlocie și cei mai mici, începe cu primele texte, ușor de memorat. Copiii mai mari pot alege poezii cu dialog și povești, iar părinții și educatorii pot descoperi mai jos și versuri literare despre farmecul copilăriei.
Poezii scurte de 1 Iunie pentru grădiniță și grupa mijlocie
Aceste poezii scurte au ritm, repetiții și personaje ușor de recunoscut. Sunt potrivite pentru un moment de recitare, un joc de grup sau o activitate de 1 Iunie la grădiniță, inclusiv la grupa mijlocie.
1. Rățioara mea
din folclorul românesc
Rață, rață, rățișoară,
Rățișoara mea,
Unde mergi pe ulicioară,
Rățișoara mea?
Țipa, țipa, legănată,
Rățișoara mea,
Și-așa frumos îmbrăcată,
Rățișoara mea,
Cu papucii roșiori,
Rățișoara mea,
Cu bobocul subțiori,
Rățișoara mea.
2. Mămăruță, ruță
din folclorul românesc
Mămăruță, ruță,
Suie-mă-n căruță,
Și mă du la vale,
Pe mâță călare.
3. Melc, melc, codobelc
din folclorul românesc
Melc, melc, codobelc,
Scoate coarne bourești,
Și te du la baltă,
Și bea apă caldă;
Și te du la Dunăre,
Și bea apă tulbure;
Și te suie pe buștean,
Și mănâncă leuștean.
4. Iepuraș, coconaș
din folclorul românesc
Iepuraș, coconaș,
A fugit peste imaș,
Și s-a dus colo sus,
Sub o tufă s-a ascuns.
Dar Codău, un câine rău,
L-a gonit din cuibul său,
Și-a plecat supărat,
În cel codru-ntunecat.
5. Cântec la curcubeu
din folclorul românesc
Beu, curcubeu,
Galbenu’ e-al meu.
Beu, curcubeu,
Roșu’ e al meu.
Beu, curcubeu,
Verdele e-al meu.
Beu, curcubeu,
Vinătul e-al meu.
6. Nelu
de Elena Farago
Dintr-un rest de prăjituri,
Nelu face firimituri.
Mama-l vede şi-l întreabă:
– Iar nu eşti copil de treabă,
Nelule, şi-mi faci gunoi?
Cum fu vorba între noi?
– Vorba noastră? hai să-ţi spun
Ca să vezi cum o ţin minte:
Să mă fac tot mai cuminte
Şi mai harnic şi mai bun!
– Şi de ce îmi faci gunoi?
– Pentru vorba dintre noi:
Eu acum fac firimituri
Pentru puii rândunicii,
Ca să aibă şi ei, micii,
Azi, la masă, prăjituri!
7. Doi frați cuminți
de Elena Farago
Noi suntem doi frați, în casă
Și nu ne certăm deloc,
Și suntem tăcuți la masă,
Și cuminți în orice loc.
Avem hamuri, cerc și minge,
Când pe-afară ne jucăm,
Iar când plouă, ori când ninge,
Liniștiți în casă stăm.
Și cu jucării frumoase
Ne jucăm tot amândoi,
Pe când mama noastră coase,
Ori citește, lângă noi.
Mama noastră ne vorbește
Și ne mângâie duios,
Iară seara ne citește
Ori ne spune-un basm frumos.
Și ne-nvață lucruri multe,
Și frumoase, stând cu noi,
Și îi place să ne-asculte
Când vorbim noi amândoi…
Și în gândul nostru-ntruna
Auzim povața ei:
– Fiți cuminți întotdeauna
Și fiți buni, copiii mei!
8. Șireata
de Elena Farago
Viorica, fata mamei
Cea cuminte și curată,
Și-a făcut, mâncând cireșe,
Pe furiș, pe șorț, o pată…
Și-acum stă-ntr-un colț și plânge:
„Doctorul e vinovat
Și c-o să mă certe mama,
Și că șorțul l-am pătat!”
Mama intră-ncet pe ușă;
Ea tresare și-ntinzând
Mâinile deasupra petei,
Plânge întruna suspinând.
– De ce plângi, fetița mamei?
– Plâng că doctorul ți-a spus
Să nu-mi dai deloc cireșe,
Și tu în dulap le-ai pus…
– Și tu plângi din lăcomie?
Ce rușine!
– Să mă ierți!
– Bine, dar să fii cuminte…
– Nici de șorț nu mă mai cerți?
– Care șorț? întreabă mama…
– Uite, ăsta: l-a pătat
Lăcomia pentru care,
Chiar acuma m-ai iertat.
9. O fetiță cuminte
de Elena Farago
Când un copil mai mic ca mine
Vorbește cum nu se cuvine,
Ori țipă, zgârie și minte
Ca un copil ce nu-i cuminte,
Și seara la culcat nu spune
Măcar o mică rugăciune,
Și bagă degetele-n gură,
Și zahăr din cutie fură,
Și stă cu mâinile murdare,
Eu mă gândesc că sunt mai mare,
Și-l iau frumos de lângă mine,
Și îl învăț cât pot de bine,
Să fie bun, cinstit, curat,
Cum mama mea m-a învățat.
10. Sfatul degetelor
de Elena Farago, după Jean Aicard
Spune degetul cel mare
Către-arătător,
Spune degetul cel mare
– N-am fărâmă de mâncare,
Frate-arătător!
Spune, către mijlociul,
Cel arătător,
Spune-arătătorul: – Frate,
Nu mai sunt deloc bucate,
Și de foame mor!
Se apleacă mijlociul
Către inelar,
Și îi spune-atâta numai:
– Ce e de făcut acuma,
Frate inelar?
Leneș cată inelarul
Către ei, și-apoi,
Cam în silă, le răspunde:
– Ce să faci când nu-i de unde?
Vom răbda și noi!
Prinde atunci cel mic să strige
Mai isteț ca ei:
– Ce tot plângem și ne frângem?
Hai la muncă să ne strângem
Toți uniți, că nu rămâne
Niciodată fără pâine
Cel ce vrea să și-o câștige,
Frățiorii mei!
11. Câți ca voi!
de George Topîrceanu
Sus, pe gardul dinspre vie,
O găină cenușie
Și-un cocoș împintenat
S-au suit și stau la sfat:
— Ia te uită, mă rog ție,
Cât de sus ne-am înălțat!…
Și deodată, cu glas mare,
Începură amândoi,
Să cotcodăcească-n soare:
— Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!…
Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!…
Dar de sus, din corcoduș,
Pitulându-se-ntre foi,
Mititel și jucăuș,
Le-a răspuns un pițigoi:
— Câți-ca-voi! Câți-ca-voi!…
12. Comoara lui tata
de Ion Pillat
Albă rochiță
Din fir de mătase,
Sunt o fetiță
Tare frumoasă.
Tata mă alintă:
– Prințesa lui tata!
Mama îmi zice:
– Comoară mi-e fata.
13. Pentru flori de primăvară
din folclorul românesc
Haideți după viorele,
Că sunt frumușele;
Haideți după ghiocei,
Că sunt mititei.
14. Ce este fluturul
de Alphonse de Lamartine (traducere de Constantin Stamati)
Primăvara să se nască, ca roza să treacă,
Pe-a zefirului aripi să înoate în văzduh,
Și pe sânul floricelei de-a se legăna să-i placă…
Hrana să-i fie lumina și a mirosului duh.
Să-și scuture tânăr încă colbul de pe aripioare
Și către cereasca boltă ca suflețelul să zboare…
Iată soarta fericită fluturașului vremelnic,
Ce seamănă cu dorința, care-astâmpăr nu găsește,
Și care le cere toate, neiubind nimic temeinic,
Și apoi, zburând în ceruri, acolo se liniștește.
15. Acceleratul
de George Topîrceanu
Peste fagi cu vârfuri sure
A căzut amurgul rece.
Înserarea mută trece
Furișată prin pădure.
Spre apus abia s-arată
Printre crengi, întunecată,
O văpaie de rubin…
Din frunzișurile grele
De-nnoptare, tot mai vin
Glasuri mici de păsărele…
Reci și palide-n senin
Se ivesc deasupra stele.
Și deodată, dintre dealuri
Se desprinde larg un zvon
Depărtat și monoton,
Ca un murmur lung de ape
Revărsate peste maluri…
Crește-n luncă, mai aproape,
Umple văile vecine
De răsunet mare…
Vine!…
Fulger negru… trăsnet lung
Dus pe aripi de furtună,
Zguduind pământul tună,
Zările de-abia-i ajung…
Parcă zboară,
Parcă-noată.
Scuipă foc, înghite drum,
Și-ntr-un valvârtej de fum
Taie-n lung pădurea toată…
A trecut…
Dinspre câmpie,
Vuiet greu de fierărie
Se destramă în tăcere…
Scade-n depărtare…
Piere…
Iar în urmă-i, din tufișuri,
De prin tainice-ascunzișuri,
Se ivesc pe jumătate
Păsărele ciufulite,
Alarmate
Și-ngrozite:
Cine-i?… Ce-i?… Ce-a fost pe-aici?…
Ciripesc cu glasuri mici
Cinteze și pitulici.
Doar un pui de pițigoi,
Într-un vârf de fag pitic,
Stă cu penele vulvoi
Și făcând pe supăratul:
— Ce să fie? Nu-i nimic.
A trecut Acceleratul…
16. Zi de vară
de George Topîrceanu
Linişte. Căldură. Soare.
Sălciile plângătoare
Stau în aer, dormitând.
Un viţel în râu s-adapă
Şi-o femeie, lângă apă,
Spală rufele, cântând.
Şi din vale abia vine
Murmur slab, ca de albine,
Somnoros şi uniform:
Râul, strălucind în soare,
Ceartă sălciile, care
Toată ziulica dorm.
Sub o salcie bătrână
Şi cu-o carte groasă-n mână
Care-mi ţine de urât,
M-am culcat în fân pe spate, –
Somnul lin, pe nechemate,
A venit numaidecât.
Cântec, murmur, adiere
De zefir în frunze piere
Şi rămâne doar un glas
Care umple valea-ngustă.
Ia te uită, o lăcustă
Mi-a sărit tocmai pe nas!
17. Aeroplanul
de George Topîrceanu
Spre apusul de jăratic
Cu livezi scăldate-n aur,
Trece-un nour singuratic
Alb și mare cât un taur.
Iar în urma lui s-abate,
Gata-gata să-l ajungă,
Un țânțar cu coada lungă
Și cu aripi nemișcate.
Crește-n asfințit pojarul.
Dealurile stau s-adoarmă.
Norul tace, dar țânțarul
Umple liniștea de larmă…
18. Copii eram…
de Ștefan Octavian Iosif (după Heinrich Heine)
Copii eram pe-atunci, copilă,
Copii drăguți, copii vioi;
Ne cocoțam printre cotețe,
Dormeam în paie amândoi…
Iar oamenii veneau afară
Când noi cucurigam drăcoși,
Și ei credeau de bună seamă
Că este cântec de cocoș…
Cu lăzile din curtea noastră,
Grămadă una peste altă,
Întruchipasem noi o casă:
Gospodăria laolaltă…
De prin vecini bătrâna mâță
Ne cerceta-n răstimpuri dese,
O-ntâmpinam cu plecăciune,
Rostind cuvinte ne-nțelese.
Ba o-ntrebam de sănătate,
Politicoși, care de care;
De-atunci, la câte mâți bătrâne
N-am pus aceeași întrebare!
Ba stam adesea la taifasuri,
Ca doi bătrâni din vremi uitate,
Ne tânguiam că-n vremea noastră
Erau așa frumoase toate;
Că dragostea, credința, cinstea
Pe zi ce merge, tot dispar,
Și cât de scumpă e cafeaua,
Și banul cât e azi de rar!…
S-a dus copilăria noastră,
Și toate-s de vârtej furate —
Și bani, și vremuri, și credință,
Și cinste, și iubire — toate!…
19. Cămara de fructe
de Ion Pillat
Deschid cu teamă ușa cămării de-altădată
Cu cheia ruginie a raiului oprit,
Trezind în taina mare a poamelor, smerit,
Mireasma, și răcoarea, și umbra lor uitată.
Mă prinde amintirea în vânătul ei fum,
Prin care cresc pe poliți și rafturi, ca pe ruguri,
Arzând în umbră, piersici de jar, și-albaștri struguri
Și pere de-aur roșu cu flăcări de parfum.
Șovăitor ca robul, ce calcă o comoară
Din basmul cu o mie și una de nopți, mă-nchin:
Văd pepeni verzi – smaragde cu miezul de rubin –
Și tămâioșii galbeni ca soarele de vară.
Se-aprind fantasmagoric caise și gutui:
Trandafirii lampioane și lămpi de aur verde…
Dar părăsind cămara ce mințile îmi pierde,
Tot rodul vrăjitoarei cu lacăt îl încui.
20. Racul, broasca și știuca
de Alecu Donici
Racul, broasca și o știucă
Într-o zi s-au apucat
De pe mal în iaz s-aducă
Un sac cu grâu încărcat.
Și la el toți se înhamă:
Trag, întind, dar iau de seamă
Că sacul stă neclintit,
Căci se trăgea neunit.
Racul înapoi se da,
Broasca tot în sus sălta,
Știuca foarte se izbea
Și nimic nu isprăvea.
Nu știu cine-i vinovat;
Însă, pe cât am aflat,
Sacul în iaz nu s-a tras,
Ci tot pe loc au rămas.
Așa-i și la omenire,
Când în obște nu-i unire:
Nici o treabă nu se face
Cu izbândă și cu pace.
21. Momița și două mâțe
de Alecu Donici
În a momițelor țară
(Ce mai nu are hotară)
Odată judecătoare
Era o momiță, care
Chibzuia cu scumpătate
Cumpăna cea de dreptate.
Și iată că la momiță
Se arată două mâțe,
Zgâriate, încruntate,
În prigonire de moarte,
Părăsind al lor lăcaș,
Pentr-un bulgăre de caș.
Una strigă: „Socotește!
Cașul eu l-am fost ochit.”
Alta țipă: „Hotărăște!
Cașul eu l-am dobândit.”
— Stați! le zise lor momița.
În cumpăna de dreptate
Se va lămuri ființa
Pricinii de caș urmate.
Apoi cașul drept în două
Rumpându-l ea prea frumos,
Au pus întru amândouă
Cumpene câte un boț.
Dar când cumpăna ridică,
Vede c-o parte-i mai mică;
Mușcă, cearcă, chibzuiește
Și bine nu nimerește.
Acum partea cea mușcată
Nu trăgea ca ceialaltă;
Mușcând iar din acea grea,
Tocmai drept nu nimerea.
Și așa pân-în sfârșit
Tot în cumpene au tras;
Iar mâțele s-au trezit
Că din caș n-au mai rămas.
22. Gâștele
de Alecu Donici
Cu o prăjină mare,
Țăranul gâște de vânzare
Mâna la târg.
Și drept să zic:
În cârdul gâștelor, spre buna îndemnare,
Grăbind la zi de târg, bătea ades cam tare.
(Dar unde de câștig sau pagubă s-atinge,
Nu numai gâștele, și omenirea plânge.)
Eu nu vinovățesc țăranul nicidecum;
Iar gâștele altfel aceasta judeca
Și, întâlnindu-se c-un trecător pe drum,
Așa striga:
— A! Ce necaz, ce osândire!
Asupra gâștelor ce crudă prigonire!
Privește, un țăran cum bate joc cu noi;
De astă-noapte el ne mână denapoi.
Lui, nătărăului, nu-i trece nici prin minte
Că are datorie a ne arăta cinste;
Căci noi ne tragem drept din neamul cel slăvit
Ce Capitolia din Rom’ au izbăvit!
Romanii, mulțămiți, au pus și sărbătoare,
Pentru așa a lor prea vrednică urmare.
— Și voi tot cu aceasta vreți
A lumii slavă să aveți?
Au zis acel drumeț.
— Strămoșii noștri…
— Știu,
Dar eu la vorba mea să viu:
Ce faptă vrednică voi ați făcut în lume?
— Nimica, însă noi…
— Că numai de fripture voi
Sunteți și bune.
Lăsați dar pe strămoși în pace:
Cu fapta e cinstit acel care o face.
Această fabulă a lămuri se poate,
Dar gâștele să nu se-ntarte.
23. Vestitorii primăverii
de George Coșbuc
Dintr-alte țări, de soare pline,
Pe unde-ați fost și voi străine,
Veniți, dragi păsări, înapoi
Veniți cu bine!
De frunze și de cântec goi,
Plâng codrii cei lipsiți de voi.
În zarea cea de veci albastră
Nu v-a prins dragostea sihastră
De ceea ce-ați lăsat? Nu v-a fost dor
De țara voastră?
N-ați plâns văzând cum trece-n zbor
Spre miazănoapte nor de nor?
Voi ați cântat cu glas fierbinte
Naturii calde imnuri sfinte,
Ori doine dragi, când v-ați adus
De noi aminte!
Străinilor voi nu le-ați spus
Că doine ca a noastre nu-s?
Și-acum veniți cu drag în țară!
Voi revedeți câmpia iară,
Și cuiburile voastre-n crâng!
E vară, vară!
Aș vrea la suflet să vă strâng,
Să râd de fericit, să plâng!
Cu voi vin florile-n câmpie
Și nopțile cu poezie
Și vânturi line, calde ploi
Și veselie.
Voi toate le luați cu voi
Și iar le-aduceți înapoi!
24. Cântec (A venit un lup din crâng)
de George Coșbuc
A venit un lup din crâng
Și-alerga prin sat să fure
Și să ducă în pădure
Pe copiii care plâng.
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit eu c-o nuia:
„Lup flămând cu trei cojoace,
Hai la maica să te joace” —
Eu chemam pe lup încoace,
El fugea-ncotro vedea.
Ieri pe drum un om sărac
Întreba pe la vecine:
—”Poartă-se copiii bine?
Dacă nu, să-i vâr în sac!”
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit eu și i-am spus:
—”Puiul meu e bun și tace
Nu ți-l dau, și du-te-n pace!
Ești sărac dar n-am ce-ți face!
Du-te, du-te!” și s-a dus.
Și-a venit un negustor
Plin de bani, cu vâlvă mare,
Cumpăra copii pe care
Nu-i iubește mama lor.
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit și l-am certat:
—”N-ai nici tu, nici împăratul
Bani să-mi cumpere băiatul!
Pleacă-n sat, că-i mare satul,
Pleacă, pleacă!” și-a plecat.
25. Copilăria mea
de Magda Isanos
Mi-i fraged sufletul, până pe buze mi-i fraged,
poate de iarba ce crește acuma la noi;
cu bice de aur trec sub fereastra mea ploi –
stau singură și-mi aduc aminte de multe:
Când eram mică legasem un leagăn de-o creangă.
„Vreau s-ajung steaua de-acolo…” strigam bunicului.
O, cât de sus s-au suit dușmănoasele stele…
Nu le mai văd, le-am uitat lumina curată.
Mi-i inima tristă. Mama mi-a scris c-au tăiat
pomii din fundul grădinii, leagănul putred;
odată cu dânsul, va fi căzut în buruieni
copilăria mea – și o mănâncă furnicile…
II
Cine povestește în mine, cine
mi-aduce aminte c-am trăit acolo,
în țara dintre sobă și genunchii bunicului,
întâia poveste cu zmei?
Vă voi face să trăiți de-a pururi,
ani duși, miraculoase răsărituri.
Deasupra gardului unde lumea sfârșea,
azi știu, de-acolo începea tărâmul zmeului.
Însă toate s-au sfârșit odată,
când ardeau lumânările ziua.
Bunicul dormea într-o cutie frumoasă –
și l-au luat și l-au dus pe sub marii castani.
Toată noaptea m-am temut pentru dânsul.
Văzând că nu se mai întoarce, ziceam:
„Dacă se-ntâlnește cu scorpia? Haide,
Azor, să ne ducem la el.”
Și singură mai târziu am plecat.
Pe tărâmul zmeului mișună oameni.
În jurul inimilor lor un șarpe mic
se-ncolăcește; ei sunt triști și răi.
Dar pentru dânșii scriu poemele mele,
scutur deasupra lor copacii de-atunci și ploile:
amintiți-vă că sunt copii pe lume,
și plante albastre, și duioșii câni.
26. Cucoarele
de Vasile Alecsandri
Din cea zare luminoasă vine-un lung șir de cucoare
Aducând pe-aripi întinse calde raze de la soare;
Iată-le deasupra noastră, iată-le colo sub nor,
În văzduh călăuzite de-un pilot, bătrân cocor.
Ele vin din fundul lumii, de prin clime înfocate,
De la India Brahmină, unde fearele-ncruntate,
Pardoși, tigri, șerpi gigantici stau în jungli tupilați,
Pândind noaptea elefanții cu lungi trombe înarmați.
Fericite călătoare! zburând iute pe sub ceruri,
Au văzut în răpigiune ale Africei misteruri,
Lacul Cead și munții Lunii, cu Pustiu-ngrozitor,
Nilul Alb cărui se-nchină un cumplit negru popor.
Călătoare scumpe mie!… Au lăsat în a lor cale
Asia cu-a sale râuri, Cașemirul cu-a sa vale,
Au lăsat chiar Ceylanul, mândra insulă din rai,
Și revin cu fericire pe al țării dulce plai!
27. Oaspeții primăverii
de Vasile Alecsandri
În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată,
La răsărit, sub soare, un negru punt s-arată!
E cocostârcul tainic în lume călător,
Al primăverii dulce iubit prevestitor.
El vine, se înalță, în cercuri line zboară
Și, răpide ca gândul, la cuibu-i se coboară;
Iar copilașii veseli, cu peptul dezgolit,
Aleargă, sar în cale-i și-i zic: „Bine-ai sosit!”
În aer ciocârlia, pe casă rândunele,
Pe crengile pădurii un roi de păsărele
Cu-o lungă ciripire la soare se-ncălzesc
Și pe deasupra bălții nagâții se-nvârtesc.
Ah! Iată primăvara cu sânu-i de verdeață!
În lume-i veselie, amor, sperare, viață,
Și cerul și pământul preschimbă sărutări
Prin raze aurite și vesele cântări!
28. Concertul în luncă
de Vasile Alecsandri
În poiana tăinuită, unde zbor luciri de lună,
Floarea oaspeților luncii cu grăbire se adună,
Ca s-asculte-o cântăreață revenită-n primăvară
Din străinătatea neagră, unde-i viața mult amară.
Roi de flăcări ușurele, lucioli scânteitoare
Trec în aer, stau lipite, de luminărele-n floare
Răspândind prin crengi, prin tufe o văpaie albăstrie
Ce mărește-n mezul nopții dalba luncii feerie.
Iată, vin pe rând, păreche, și pătrund cole-n poiană
Bujorelul vioi, rumen, cu năltuța odoleană,
Frățiori și romănițe care se ațin la drumuri,
Clopoței și măzărele, îmbătate de parfumuri.
Iată frageda sulcină, stelișoare, blânde nalbe,
Urmărind pe busuiocul iubitor de sânuri albe.
Dediței și garofițe, pârguite-n foc de soare,
Toporași ce se închină gingașelor lăcrimioare.
Vine cimbrul de la câmpuri cu fetica de la vie,
Nufărul din baltă vine întristat, fără soție,
Și cât el apare galben, oacheșele viorele
Se retrag de el departe, râzând vesel între ele.
În poiană mai vin încă elegante floricele,
Unele-n condurii doamnei și-n rochiți de rândunele,
Altele purtând în frunte, înșirate pe o rază,
Picături de rouă dulce care-n umbră scânteiază.
Ele merg, s-adună-n grupe, se feresc de buruiene
Și privesc sosind prin aer zburători cu mândre pene,
Dumbrăvenci, ganguri de aur ce au cuiburi de matasă,
Ciocârlii, oaspeți de soare, rândunele,-oaspeți de casă.
Mierle vii șuierătoare, cucul plin de îngâmfare,
Gaița ce imitează orice sunete bizare,
Stigleți, presuri, macalendri ce prin tufe se alungă
Și duioase turturele cu dor lung, cu jale lungă.
Iată, vin și gândăceii în hlamide smălțuite;
Iată grieri, iată fluturi cu-aripioare pudruite,
Și culbeci care fac coarne purtându-și casa-n-spinare…
La ivirea lor poiana clocotește-n hohot mare.
Iată-n urmă și albine aducând în gură miere…
Zburătorii gustă-n grabă dulcele rod cu plăcere,
Apoi sorb limpidea rouă din a florilor potire,
Șoptind florilor în taină blânde șoapte de iubire.
Dar, tăcere!… Sus pe-un frasin un lin freamăt se aude!…
Toți rămân în așteptare. Cântăreața-ncet prelude.
Vântul tace, frunza deasă stă în aer neclintită…
Sub o pânză de lumină lunca pare adormită.
În a nopții liniștire o divină melodie
Ca suflarea unui geniu pintre frunze-alin adie,
Și tot crește mai sonoră, mai plăcută, mai frumoasă,
Pân’ ce umple-ntreaga luncă de-o vibrare-armonioasă.
Gânditoare și tăcută luna-n cale-i se oprește,
Sufletul cu voluptate în estaz adânc plutește,
Și se pare că s-aude prin a raiului cântare
Pe-ale îngerilor harpe lunecând mărgăritare.
E privighetoarea dulce care spune cu uimire
Tainele inimii sale, visul ei de fericire…
Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cântic fără nume…
Macul singur, roș la față, doarme, dus pe ceea lume!
29. Lunca din Mircești
de Vasile Alecsandri
Bate vânt de primavară și pe muguri îi deschide;
Vântul bate, frunza crește, și voioasă lunca râde.
Sub verdeața dragalașă dispar crengile pe rând.
Și sub crengile umbroase mierla sare șuierând.
O! minune, farmec dulce! O! putere creatoare!
În oricare zi pe lume iese câte-o nouă floare,
Ș-un nou glas de armonie completează imnul sfânt
Ce se-nalță cătră ceruri de pe veselul pământ.
Tot ce simte și viază, feară, pasere sau plântă
În căldura primaverii naște, saltă, zboară, cântă.
Omul își îndreaptă pasul cătră desul stejăriș,
Unde umbra cu lumina se alungă sub frunziș.
El se duce după visuri; inima lui crește plină
De o sacră melodie, melanholică, divină,
De o tainică vibrare, de-un avânt inspirător
Ce-i aduc în pept suspinuri și-n ochi lacrimi de amor.
Este timpul renvierii, este timpul rennoirei,
Ș-a sperărei zâmbitoare, ș-a plăcerei, ș-a iubirei,
Paserea-și gătește cuibul, floarea mândrele-i colori,
Câmpul via sa verdeață, lanul scumpele-i comori.
Sus, paingul pe un frasin, urzind pânza-i diafană,
Cu-al său fir de-argint subțire face-o punte-aeriană,
Iar în leagăn de matasă gangurul misterios
Cu privighetoarea dulce se îngână-armonios.
Jos pe la tulpini, la umbră, fluturii, flori zburătoare,
Se-ndrăgesc în părechere pe sân alb de lăcrimioare,
Și, ca roi de petre scumpe, gândăceii smăltuiți
Strălucesc, vie comoară, pe sub ierburi tăinuiți.
O pătrunzătoare șoaptă umple lunca, se ridică.
Ascultați!… stejarul mare grăiește cu iarba mică,
Vulturul cu ciocârlia, soarele cu albul nor.
Fluturul cu plânta, râul cu limpidele izvor.
Și stejarul zice ierbei: „Mult ești vie și gingașă!”
Fluturașul zice florie: „Mult ești mie drăgălașă!”
Vulturul uimit ascultă ciocârlia ciripind;
Râu, izvoare, nouri, raze se împreună iubind.
Luncă, luncă, dragă luncă! rai frumos al țării mele,
Mândră-n soare, dulce-n umbră, tainică la foc de stele!
Ca grădinile Armidei, ai un farmec răpitor,
Și Siretul te închide cu-al său braț dismierdător.
Umbra ta, răcoritoare, adormindă, parfumată,
Stă aproape de lumină, prin poiene tupilată.
Ca o nimfă pânditoare de sub arbori înfloriți,
Ea la sânul ei atrage călătorii fericiți.
Și-i încântă, și-i îmbată, și-i aduce la uitare
Prin o magică plăcere de parfum și de cântare,
Căci în tine, luncă dragă, tot ce are suflet, grai,
Tot șoptește de iubire în frumoasa luna mai!
30. Balul pomilor
de Dimitrie Anghel
Cu legănări abia simțite și ritmice, încet-încet,
Pe pajiștea din fața casei, caișii, zarzării și prunii,
Înveșmântați în haine albe se clatină în fața lunii,
Stând gata parcă să înceapă un pas ușor de menuet.
Se cată ram cu ram, se-nchină, și-n urmă iarăși vin la loc,
Cochetării și grații albe, și roze gesturi, dulci arome,
Împrăștie în aer, danțul acesta ritmic de fantome,
Ce-așteaptă de un an de zile minuta asta de noroc.
Ce e de spumă, sus pe ramuri, se face jos de catifea,
Și astfel umbrele căzute pe pajiște par mantii grele
Zvârlite de dănțuitorii ce au rămas numa-n dantele,
În parcul legendar în care s-a prefăcut grădina mea.
Pe gura scorburilor vântul plecat a deșteptat un cânt,
Și-nvoalte mâneci horbotate se-ntind ușoare să salute
Preludiul acestei stinse și dulci orchestre nevăzute,
Și-apoi cu reverențe pomii s-au înclinat pân’ la pământ.
Ghirlănzi de flori îi leagă-n treacăt și-un arc sub fiecare ram
Boltește-albastre perspective, sub care alte cete ninse
Coboară pe pămînt din ceruri, venind cu candele aprinse
Să facă și mai albă noaptea acestui alb epitalam.
Așa-s în clipa asta toate, dar mâine albii cavaleri,
Despodobiți de-atîtea grații, ce le-mprumută luciul lunii,
Vor deveni ce-au fost de-a pururi: caișii, zarzării și prunii,
Banalii pomi din fața casei, ce-i știu de-atîtea primăveri.
31. Florile
de Dimitrie Anghel
De cîte ori deschid portița și intru în grădină-mi pare
Că mă cuprinde-o vrajă dulce, și florile-mi dezmiardă ochii.
O fantazie uriașă le-a dat un strai la fiecare,
Și fete nu-s pe tot pămîntul să-mbrace mai frumoase rochii.
Pe crin l-a miruit în frunte, lăsîndu-i hlamida regească
Să poată-mpărăți cu fală norodu-i de mironosițe,
Cicorilor le-a dat seninul strîns din privirea omenească,
Iar rîsul fărîmat prin lume l-a nins pe foi de romanițe.
Sfiala care urcă-n fața fecioarelor cînd vine-amorul,
Și toată jalea și netihna acelora ce-așteaptă mirii,
Mîhnirea toat-a unui suflet pe care îl ucide dorul
Le-a pus pe-un ram, și-atuncea lumea s-a-mbogățit cu trandafirii.
La fiecare pas te-așteaptă cîte-o minune, — ici scînteie
Ca un rubin o ghințiană, colo un stînjenel se joacă…
Slavă aceluia ce-aruncă din cer lumini de curcubeie,
Și a știut să țese nalbei un cuib din tort de promoroacă!
Slavă! căci trist-ar fi fost viața, și-ntunecat pe veci pămîntul,
De n-ar fi fost macar o floare, ce-am fi sădit noi pe morminte?
Ce-ar fi cernut, în primăvară, cînd trece prin grădină vîntul,
Și eu ce dar ți-aș da azi ție ca să-ți aduci de mine-aminte!
32. Caisul
de Magda Isanos
Azi-dimineață m-am trezit,
căci mi-a bătut nerăbdător în geam,
cu degetele sale fragede de ram,
caisul, care peste noapte-a înflorit.
Și nu-l recunoscui de la-nceput…
Atâta alb și roz își răsfăța risipa,
că m-am gândit un înger c-a trecut
și-n ramura lui și-a frânt aripa.
Dar poate nu-i caisul, m-am gândit,
și-atuncea, supărat că tac astfel,
obrazul mi-a lovit cu ramul înflorit
și-ndată l-am recunoscut că este el,
prietenul copilăriei, mult iubit.
33. Toporași
de Magda Isanos
Cu sacu-i plin de banalități s-a prezentat
și anul ăsta zâna primăvara,
cu toate-acestea noi ne-am bucurat
de parcă-ar fi venit întâia oară.
Contrazicându-mă cu mine însumi și-n sfârșit,
riscând să-mi stric pantofii prin noroi,
m-am dus să văd ce flori au răsărit
în parcul vast și gol de lângă noi.
De mult nu mă-ncercase așa dor
de viață și călcam nerăbdătoare;
simțeam cum se-nfioare sub picior
pământul umed, fecundat de soare.
Copacii goi mi s-au părut încântători –
Parcă-aș fi vrut să-i strâng în brațe să-i sărut
(trecusem până-atunci de-atâtea ori
pe lângă ei și nici nu i-am văzut)
Iar ceru-albastru, vag, nedefinit
(ca rochiile care ies la spălat),
cu capul dat pe spate l-am privit
și l-am găsit de-a dreptul minunat.
Pe urma-am dat de toporași lângă-un stejar
erau așa de-albaștri, delicați –
ca niște firmituri lăsate-n dar
de primăvară, printre pomi-ntunecați.
M-am aplecat cu inima bătând,
dar când era să-i rup, nici eu nu știu
de ce și cum, dar mi-a venit în gând
ca pentru ei paharu-i un sicriu.
Și m-am întors spre casa mai agale,
c-o oboseală fericită-n pași,
iar dacă mâinile-mi erau la fel de goale,
în schimb aveam în suflet toporași.
34. Dimineață de primăvară
de Magda Isanos
Început de primăvară. Câmpii,
peste care gâlgâie întâiul astru,
și ramuri palide, mișcându-se-n cer.
Acuma dimineața sărută fereștile.
Spun “viață”… și inima-mi bate deodată,
grăbită ca o pasere plină de spaimă.
Afară, noaptea de mart pălește cu-ncetul,
și arbori și turnuri răsar.
E ziuă și departe m-așteaptă lucrurile
și oamenii, cu-nțelesul lor bogat și tris.
Fiecare va avea în curând o umbră,
întunecată ca cele mai ascunse gânduri, o umbră.
Soarele va striga lumii: “Exiști”…
Și toate vor fi în ziua cuprinzătoare.
Chiar mormintele-n cimitirul de țară
vor fi ca niște mici grădini multicolore.
Lucruri. Voci de femei, aproape cântece.
Ferești deschise. Vrăbii pe-acoperiș. Drapele.
Cineva se ceartă. Lăptarul pune donița jos și zice:
“Bună dimineața, domnișoară Magda!”…
35. Albăstrelele
de Veronica Micle
Printre galbenele spice albăstele mândre cresc
Și`n a dimineții farmec soarele cu drag privesc;
Fermecați de-a lor privire și cuprinși de-un tainic dor,
Mii de fluturi pe câmpie s-au lăsat din al lor zbor.
Prin frunzișul des și verde se aud frumoase cânturi
Fluturașii stau și-ascultă legănați de blonde vânturi –
Lângă flori o zi de vară o petrec în desfătări
Și-a lor dragoste de-o clipă ei le-o spun prin sărutări!
Însă iată, noaptea vine cu-a ei ceasuri de tăcere;
Fluturașii cu-a lor jocuri s-au tot dus ca ș-o părere,
Păsările nu mai cântă și fumoasele-albăstrele,
Dup-o zi de fericire, rămân iaraș singurele.
36. Cucul
de Ion Pillat
Frunză verde de pelin,
Ce ’mi ești cucule hain,
De cânți vara ‘n giumătate
Ș’apoi sbori în altă parte?
Cuculeț, pasăre sură!
Mușca-ți-aș limba din gură
Cântecul să nu-ți mai zici
Nici să mai colinzi pe-aici.
Vara vii, vara te duci
Când îs dragostele dulci.
Cântă-mi mie încă-odată
Că mi-e mintea turburată.
Cântă ’n dreapta mea cu foc
Să am parte de noroc.
Cântă ‘n fața mea cu drag
Că ți-oi da frunze de fag
Să nu mai fi tot pribeag.
37. Vară (Ștefan Octavian Iosif)
de Ștefan Octavian Iosif
Asfințește. Printre ramuri
Aurite-n foc de soare,
Tremură nenumărate
Mici ferești strălucitoare.
Sub arțar, plecat, moșneagul
Șade cu luleaua-n gură,
Pare că-i cioplită-n piatră
Luminoasa lui figură…
Joacă în văzduh țînțarii;
Pe furiș, prin frunza rară,
Ca un zgomot de șopîrle
Drăcușorii se strecoară,
Ici și colo doar s-arată
Printre crengile mișcate,
Și, pitiți, șoptesc în umbră,
Se ghiontesc, rîd pe-nfundate…
Dînd semnal întregei cete,
Cel din urmă-n fund dispare…
— Caută-i de-acu, băiete!
Mută stă grădina mare…
Tresărind, pășește-n taină,
Doar prin foi adie vîntul…
Stă și-ascultă… Unde-s oare?
Nu se știe ca pămîntul!
Moșule, tu știi, pesemne,
Stai cu degetul la gură,
Și, zîmbind șiret, ce dulce
Amintirile te fură…
Dar deodat’ s-aude-un țipăt,
Și din nalta bălărie
Sare o fetiță blondă
Ca un fir de păpădie!
Geaba fuge nebunește
Ca să scape de ștrengar…
Din tufișuri, pretutindeni,
Alte capete răsar…
E un haz! Cu larmă mare,
Toți, jucînd, se strîng în drum,
Și bunicul rîde tare
Pipa scuturînd de scrum…
38. April (Streșinele se dezgheață)
de Ștefan Octavian Iosif
Streșinele se dezgheață,
Picură mărgăritare…
Ce de lume! Ce de viață!
Și ce larma-asurzitoare!
A întinerit natura;
Negustorii zdrențuroși
Țipă cît îi ține gura:
— Hai la ghiocei frumoși!
În mansardă locuiește
Un artist. Băiat sărac,
De un ceas se chinuiește
Ca să vîre ață-n ac.
Și cîrpindu-și, biet, cum știe
Pantalonii vechi de dril,
Fluieră de bucurie…
Bine ai venit, april!
39. Rondelul crinilor
de Alexandru Macedonski
În crini e beția cea rară
Sunt albi, delicați, subțiratici, –
Potirele lor au fanatici –
Argint din a soarelui pară.
Deși, când atinși sunt de vară,
Mor pâlcuri, sau mor singuratici,
În crini e beția cea rară
Sunt albi, delicați, subțiratici.
În moartele vremi, mă-mbătară,
Când fragezi, și primăvăratici,
În ei mă sorbiră, extatici,
Și pe aripi de rai mă purtară
În crini e beția cea rară.
Poezii despre copilărie și iubirea familiei
Unele poezii sunt pentru cei mici, altele privesc cu nostalgie anii copilăriei. Le poți citi în familie de Ziua Copilului.
40. O, rămâi
de Mihai Eminescu
„O, rămâi, rămâi la mine,
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu ştiu să le-ascult;
În al umbrei întuneric
Te asamăn unui prinţ,
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri şi cuminţi;
Şi prin vuietul de valuri,
Prin mişcarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taină
Mersul cârdului de cerbi;
Eu te văd răpit de farmec
Cum îngâni cu glas domol,
În a apei strălucire
Întinzând piciorul gol
Şi privind în luna plină
La văpaia de pe lacuri,
Anii tăi se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri.”
Astfel zise lin pădurea,
Bolţi asupră-mi clătinând;
Şuieram l-a ei chemare
Ş-am ieşit în câmp râzând.
Astăzi chiar de m-aş întoarce
A-nţelege n-o mai pot…
Unde eşti, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?
41. Somnoroase păsărele…
de Mihai Eminescu
Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele –
Noapte bună!
Doar izvoarele suspină,
Pe când codrul negru tace;
Dorm şi florile-n grădină –
Dormi în pace!
Trece lebăda pe ape
Între trestii să se culce –
Fie-ţi îngerii aproape,
Somnul dulce!
Peste-a nopţii feerie
Se ridică mândra lună,
Totu-i vis şi armonie –
Noapte bună!
42. La mijloc de codru…
de Mihai Eminescu
La mijloc de codru des
Toate păsările ies,
Din huceag de aluniş,
La voiosul luminiş,
Luminiş de lângă baltă,
Care-n trestia înaltă
Legănându-se din unde,
În adâncu-i se pătrunde
Şi de lună şi de soare
Şi de păsări călătoare,
Şi de lună şi de stele
Şi de zbor de rândurele
Şi de chipul dragei mele.
43. Copil de-odinioară
de Ion Pillat
Prin iarnă din cămara zăvorâtă
Se furișează cald miros de mere,
Readucând în vremea viscolită
Iar toamna cu trecuta mângâiere,
Când sufletul împovărat venise,
Cu târna lui pe poame și de vise,
În casa amintirilor închise.
Și-n inimi amorțite de-a lor strajă,
Străbat adânc, îmbălsămând gândirea,
Cu seva lor fierbând din nou sub coajă,
Copilărescul dor și amăgirea…
Și-n inimi, viu ca și întâia oară.
Te scoli din somn, tu, cel de-odinioară,
Din somnul tău, copil de-odinioară…
44. Nucul
de Ștefan Octavian Iosif
Același loc iubit umbrești
Și-un colț de cer întreg cuprinzi,
Nuc falnic, strajă din povești,
Dasupra casei părintești
Aceleași crăngi întinzi…
De veacuri fruntea nu ți-o temi,
Ții piept cînd vin furtuni năval —
O, de-ai putea să mai rechemi
La poala ta și-acele vremi
De trai patriarhal!
Acel șirag de mîndre veri
De cari mi-aduc aminte-abea,
Asemeni unor dragi păreri
Ce-au legănat în mîngăieri
Copilăria mea…
O, de-ai putea să mai aduni
Alaiul de copii vioi
Ce-n horă se-nvîrteau nebuni
Și toamna făureau cununi
Din veștedele-ți foi!
Dar unde-s brudnicii copii
Și unde-s rîsetele lor?…
Potecile-au rămas pustii
Și-i năpădit de bălării
Pustiul din pridvor…
De mult s-au risipit și-acei
Bătrîni ce-n umbră ți-au stătut
La sfaturi cu părinții mei,
Și frunza ce-o călcară ei
Țărînă s-a făcut!
Străjer măreț, mai ți-amintești?…
Tu singur, încă neînfrînt,
De-amar de ani adăpostești
Ruina casei părintești
Pe care azi o cînt!
45. Cântec sfânt
de Ștefan Octavian Iosif
Cântecul ce-ades ți-l cânt
Când te-adorm în fapt de seară,
Puiule, e-un cântec sfânt,
Vechi și simplu de la țară.
Mama mi-l cânta și ea,
Și, la versul lui cel dulce,
Puiul ei se potolea
Și-o lăsa frumos să-l culce.
Azi te-adorm cu dânsul eu,
Ieri — el m-adormea pe mine,
Și-adormi pe tatăl meu
Când era copil ca tine…
Mâine, când voi fi pământ,
Nu uita nici tu — și zi-le,
Zi-le doina, cântec sfânt,
La copiii tăi, copile!
46. Lângă leagăn
de George Coșbuc
Dormi acum, odorul mamei,
Dormi că ești pe prag,
Strânse-n aripa năframei
Flori de rug ți-am pus, din vale
Roșii strămători de bete,
Să fii drag așa la fete,
Cum ești drag măicuții tale,
Dragul mamei, drag.
Ieri pe când cântau cocoșii,
Peste piept ți-am pus
La cămașă panglici roșii,
De deochi, ca el să piară
Unde spaime-l înspăimântă
Și cocoșii-n zori nu-i cântă
Să rămâi curat, ca fața
Soarelui de sus.
Dormi în pace și te scoală
Tânăr plugărel!
Azi prin somn mi-ai râs în poală
Și te-am dus plângând sub cruce.
Maica Domnului când vine
Pune-o mână peste tine,
Măr de aur ea-ți aduce
Să te joci cu el.
Nouă luni în zori, pe rouă,
Tot ți-am descântat,
Joi curate, alte nouă
Să ai inimă curată
Și să fii păzit de ele,
Șapte stele, logostele
Fie-ți scrise-n cer și-o fată
Mândră de-mpărat.
M-am rugat de ursitoare
Pentru capul tău,
S-odrăslești, ca rupt din soare,
Toată lumea să te placă;
Dar nici fapt și pus-din-ură,
Nici un fel de-aruncătură,
Nici un farmec să nu-ți facă
Nici un rău.
Dormi, plugarul meu, în pace,
Scumpul meu odor!
Mare-al mamei, te vei face;
Să te văd cu noi la masă,
Și-alergând cu drag pe luncă
După tatăl tău la muncă,
Tânăr voinicel, prin casă
Mamei de-ajutor!
Uite-l ici și-ntr-altă parte,
Ochii-n cap îi fug;
Îl trimiți și-i și departe
S-aduci poala cu surcele.
Ș-aduci apa cu cofița,
Tatei să-i deschizi portița
Când se-ntoarce, frânt de trudă
Seara de la plug!
O, de te-aș vedea eu mare,
Să mă duc și eu
La amiazi cu demâncare
Unde-ți fi, la plug, la coasă!
Să-mi ochesc atunci la horă
Dintre-atâtea fete-o noră
Dormi și crești, și fă-te mare
Plugărașul meu!
47. Cântec de leagăn (Alexei Mateevici)
de Alexei Mateevici
Stele-n Nistru, stele sus,
Dormi: povestea mi ți-am spus,
Stele-n Nistru-mpădurit,
Dormi, odorule iubit.
Fie-ți somnul ușurel,
Dragul mamei frumușel,
Te păzească îngerași,
Puiul mamei drăgălaș;
Ca să crești un moldovean
Mândru, falnic, năzdrăvan,
Să-nverzești, ca un stejar,
Paza vechiului hotar.
Să-ți lucească-n frunte-o stea
Doar ne-a lumina și ea,
Și cu codrul să te-ntreci,
Și dumbrăvile să-i treci;
Și să-i bați cărările,
Să ne sorbi durerile,
Și să treci la cela mal,
Țara să ți-o scoți din hal.
De ocară apele,
Puiul mamei, scapă-le,
Să ne cânte zânele,
Răsunând fântânile,
Să ne râdă zorile,
Să ne-mbete florile…
Stele-n Nistru-mpădurit,
Dormi: povestea s-a sfârșit…
48. Cântec de leagăn (Ana Conta-Kernbach)
de Ana Conta-Kernbach
Haide, nani-nani,
Drăguleană, fă,
Uite brațul moale
Mama leagăn dă.
Zâmbet în privire,
Tainic luminiș,
Dragostea ei toată,
Cald acoperiș.
Haide, drăguleană,
Nani-nani, fă,
Cât timp sânul mamei.
Adăpost îți dă.
Lumea ta c-o vorbă
Astăzi o supun.
Din povești de-a valma
Pot minuni s-adun.
Dalbele crăiese,
Zâne, Feți-Frumoși,
Toate-s pentru tine,
Ochișori voioși.
Poamele de aur,
Rumenul din zori,
Mângâieri de raze
Și vrăjit de flori,
Toate-s pentru tine.
Domnul le-a trimis,
Pentru tine-s toate
Cate sunt în vis…
Mâne, ia, ca mâne
Vremuri or sosi,
Pace și hodină
Nu le-i mai găsi.
Lumei ne-ncăpute,
Vremii, vei cata,
Începutul tainic
Să poți dezlegă,
Și din râvna toată
Zâmbetul s-a dus,
Trudă, plânset, jale
Gândul ți-au răpus.
…………………………..
Haide, nani-nani,
Drăguleană, fă,
Cât timp mângâiere
Glasul mamei dă,
Haide, drăguleană,
Nani-nani fă,
Cât timp glasul mamei
Fericirea dă…
49. Lângă leagăn (Veronica Micle)
de Veronica Micle
Și pe fruntea ta voi pune o cunună de mirt albă,
Iar la gât îți voi lega cu-o bogată mândră salbă,
Pe-al tău braț rotund și neted ca petala cea de crin
Înșira-voi mărgean roșu și brățare de rubin.
Rochie albă ca spuma și ca norul de ușoară
Îți voi atârna de umeri și ca îngerii ce zboară
Vei zbura și tu în lume, – iar în loc de maica ta –
Fericirea și iubirea sufletul ți-or legăna.
50. Nani-nani, copiliță
din folclorul românesc
Nani-nani, copiliță,
Draga mamei garofiță,
Că mama te-a legăna
Și pe față te-a spăla
Cu apă de la izvoare
Ca să fii ruptă din soare.
Nani-nani, drăguliță,
Crește-ai ca o garofiță.
Să fii naltă, trestioară,
Albă ca o lăcrămioară,
Blândă ca o turturea
Și frumoasă ca o stea!
Cum alegi o poezie pentru serbarea de 1 Iunie?
Pentru grupa mică și grupa mijlocie: alege versuri scurte, cu repetiții și animale simpatice, precum „Rățioara mea”, „Mămăruță, ruță”, „Melc, melc, codobelc” sau „Nelu”. Un copil poate recita singur ori împreună cu colegii.
Pentru grupa mare și clasele primare: încearcă „Doi frați cuminți”, „Șireata”, „Câți ca voi!” sau „Racul, broasca și știuca”. Lasă copilul să schimbe intonația personajelor și să se bucure de poveste.
Pentru o sărbătoare în familie: poeziile despre copilărie, părinți și natură pot fi citite în tihnă, fără obligația memorării. Pentru și mai multe lecturi, vezi poezii pentru copii și poezii despre copilărie.
Poeziile clasice din această colecție pot fi descoperite și în ediții literare vechi, inclusiv în biblioteca Wikisource. Cântecele și versurile din folclor au adesea variante locale.
Mic glosar
- Imaș – loc de pășunat pentru animale, adesea la marginea satului.
- Crâng – pădurice tânără sau desiș de copaci.
- Zefir – vânt slab, plăcut și călduț.
- Bătătură – curtea din jurul unei case țărănești.
- Momiță – maimuță; cuvânt folosit mai ales în fabulele vechi.
- Prăjină – băț lung și drept, folosit pentru sprijin ori pentru îndemnat animalele.
- Năframă – basma sau bucată de pânză purtată pe cap.
- Rămurele – ramuri mici și subțiri ale copacilor.