În „Victima perfectă”, un apel la poliție făcut la ora 02:13 deschide un thriller în care mărturisirile, documentele și amintirile se contrazic. Mara Dumitrescu pretinde că a ucis un bărbat, dar îi avertizează pe anchetatori să nu o creadă. Adelina Iancu vorbește despre arhive secrete, indicii care își schimbă sensul, dimensiunea emoțională a poveștii și granița nesigură dintre identitatea pe care ne-o asumăm și cea pe care ne-o atribuie ceilalți.

Portretul scriitoarei Adelina Iancu
Adelina Iancu, autoarea romanului „Victima perfectă”

O crimă mărturisită, un adevăr nesigur

În prologul romanului „Victima perfectă”, Mara Dumitrescu sună la poliție la 02:13 și declară o crimă, dar cere să nu fie crezută. Cum ați construit această deschidere paradoxală?

Am pornit de la ideea unei mărturisiri care, în loc să lămurească o crimă, să deschidă și mai multe întrebări. Mara spune că a omorât un om, dar avertizează din primul moment că declarația ei nu trebuie acceptată ca adevăr. Astfel, cititorul nu știe dacă are în față o femeie vinovată, o victimă manipulată sau pe cineva care încearcă să controleze felul în care va fi interpretată. Mi-am dorit ca prologul să funcționeze ca o promisiune: în această poveste, adevărul nu va putea fi stabilit doar ascultând ce spune un personaj, ci va trebui verificat prin urme, documente și contradicții.

Ce semnificație are diferența dintre ceasul oprit la 01:47 și ora apelului, 02:13, în felul în care cititorul începe să se îndoiască de realitate?

Orele sunt două repere care par precise, dar care nu oferă siguranță. Ceasul victimei s-a oprit la 01:47, în timp ce apelul are loc la 02:13; diferența de 26 de minute devine un indiciu recurent, legat de documente, înregistrări și de povestea nașterii și a morții. Nu am vrut ca aceste ore să fie doar un detaliu de atmosferă, ci să devină o fisură în cronologia pe care cititorul încearcă să o construiască. Pe măsură ce apar alte înregistrări și certificate cu aceleași repere, timpul însuși devine suspect: nu mai știm dacă documentele descriu evenimentele sau dacă evenimentele au fost organizate pentru a se potrivi documentelor.

În scenă revine ritmul celor trei bătăi la ușă, urmate de o pauză. Cum folosiți repetiția unor detalii senzoriale pentru a crea suspans?

Repetiția creează mai întâi recunoaștere, apoi neliniște. Trei bătăi, pauză, încă trei bătăi: un sunet simplu, ușor de reținut, care capătă treptat o semnificație amenințătoare. Îl readuc în contexte diferite, inclusiv în momente în care nu este limpede dacă Mara îl aude cu adevărat sau îl asociază cu propriile amintiri. Am urmărit ca cititorul să ajungă să anticipeze ritmul înainte ca personajul să reacționeze. Într-un thriller psihologic, uneori un sunet repetat poate fi mai neliniștitor decât o explicație explicită, pentru că lasă loc imaginației și îndoielii.

Mara recunoaște un bărbat căruia nu îi știe numele. Ce v-a interesat la diferența dintre recunoașterea afectivă și memoria factuală?

Mi s-a părut interesantă situația în care corpul și emoția par să recunoască pe cineva înainte ca memoria conștientă să poată oferi o explicație. Mara simte familiaritate, teamă și o apropiere greu de numit, dar nu poate lega aceste reacții de un nume sau de o amintire coerentă. În cazul lui Daniel Varga, numele nu rezolvă misterul; dimpotrivă, adâncește senzația că există o istorie pe care Mara nu o poate accesa. M-a interesat tocmai această ruptură: putem avea o reacție autentică față de o persoană fără să știm de unde vine și fără să putem avea încredere în povestea pe care memoria încearcă să o construiască ulterior.

Arhive, amintiri și identități impuse

Romanul recurge la dosare, mesaje programate și documente contradictorii. Cum ați organizat indiciile pentru ca misterul să fie complex, dar urmăribil?

Am folosit documentele ca pe niște piese ale aceleiași anchete, dar nu ca pe niște surse infailibile. Fiecare element aduce o informație concretă — o oră, o semnătură, o identitate, o înregistrare — și, în același timp, ridică o întrebare despre autenticitatea sau proveniența ei. Mesajele programate, dosarele și imaginile de supraveghere îi oferă cititorului repere verificabile, în timp ce contradicțiile îl obligă să revină asupra interpretărilor. Am încercat să păstrez o regulă: misterul poate deveni mai amplu, dar fiecare revelație trebuie să aibă o legătură cu un indiciu deja introdus. Cititorul nu primește neapărat răspunsul imediat, însă are materialul necesar ca să-și formuleze propriile ipoteze.

Arhiva 07-13 și protocoalele medicale introduc ideea unor identități impuse. Ce întrebare despre puterea instituțiilor asupra unei persoane ați dorit să explorați?

Întrebarea centrală a fost cât de mult poate o instituție să influențeze felul în care o persoană este definită — prin acte, diagnostice, rapoarte, înregistrări și versiuni oficiale ale trecutului. Arhiva 07-13 nu păstrează doar informații, ci devine simbolul unui sistem care poate decide ce identitate este recunoscută și ce amintiri sunt considerate valide. Protocoalele ridică și problema consimțământului: dacă o persoană acceptă ceva într-un moment de vulnerabilitate, mai poate acel acord să justifice controlul exercitat asupra ei mai târziu? Mi-am dorit să explorez fragilitatea identității în fața autorității documentului și responsabilitatea celor care transformă o persoană într-un „subiect”.

Legătura cu Eva aduce o dimensiune profund emoțională într-un thriller al manipulării. Cum ați evitat ca miza maternă să fie doar un artificiu de suspans?

Am încercat să tratez legătura cu Eva ca pe o miză afectivă reală pentru Mara, chiar atunci când faptele despre copil, maternitate și identitate sunt contradictorii. Dosarele pot spune că Eva este o variabilă a unui protocol sau că există mai multe versiuni ale ei, dar reacțiile Marei — grija, teama, nevoia de a proteja și durerea pierderii — au consecințe emoționale autentice pentru personaj. Relația nu este importantă doar pentru că ascunde un secret, ci pentru că o obligă pe Mara să se confrunte cu întrebarea dacă iubirea și responsabilitatea pot exista chiar și atunci când amintirile și documentele nu oferă certitudini. Scrisoarea fiicei, spre final, aduce și o altă perspectivă: uneori, a iubi înseamnă să îi lași celuilalt libertatea de a-și trăi propria viață.

Dincolo de vină și inocență

Experiența dumneavoastră de inginer chimist și asistent medical v-a influențat atenția la proceduri, la observație sau la comportamentul personajelor?

Da, această dublă perspectivă m-a ajutat să acord atenție atât logicii procedurilor, cât și dimensiunii umane din spatele lor. Formarea tehnică m-a făcut să fiu atentă la succesiunea etapelor, la detalii și la relația dintre cauză și efect. Experiența din mediul medical mi-a reamintit că, dincolo de fișe și protocoale, există întotdeauna o persoană vulnerabilă, cu reacții și nevoi care nu pot fi reduse la o rubrică. În roman, am încercat să îmbin aceste două planuri: precizia aparentă a documentelor și incertitudinea profund umană a personajelor. Tocmai contrastul dintre ele contribuie la tensiunea poveștii.

În carte revine întrebarea dacă Mara este victimă, agresor sau, înainte de toate, o persoană. Cum ați construit această temă fără a dezvălui prematur răspunsurile?

Am construit tema prin perspective și dovezi care nu se suprapun perfect. La început, Mara pare să fie femeia care își mărturisește crima; apoi devine persoana declarată moartă, subiectul unui protocol și o femeie ale cărei amintiri sunt puse sub semnul întrebării. Fiecare rol pare, pentru o vreme, să explice totul, dar este apoi complicat de un nou document sau de o altă mărturie. Pentru mine, miza nu era doar să aflăm dacă Mara este vinovată, ci să observăm ce se întâmplă cu un om atunci când ceilalți îl reduc la o etichetă. De aceea, alegerea finală dintre „victimă”, „agresor” și „persoană” este esențială: Mara refuză să mai accepte că trebuie să existe doar în categoria pe care i-o atribuie altcineva.

Ce ați dori să discute cititorii despre identitate și responsabilitate după finalul romanului și ce poveste pregătiți în continuare?

Mi-ar plăcea ca cititorii să discute despre cât din identitatea noastră vine din propriile alegeri și cât este construit de familie, instituții, amintiri sau de poveștile pe care ceilalți le spun despre noi. Aș vrea să rămână și întrebarea responsabilității: faptul că adevărul este confuz sau că memoria ne poate înșela nu anulează consecințele deciziilor noastre. În final, Mara alege să se definească drept persoană, nu doar drept victimă sau agresor. Pentru mine, acesta este un gest de recâștigare a propriei voci. Cât despre următorul proiect, prefer să păstrez deocamdată discreția asupra detaliilor; îmi doresc să continui să explorez personaje complexe și acele zone în care adevărul psihologic se întâlnește cu misterul, fără să repet însă povestea Marei.

Despre redactorul articolului

Booknation.roRedactor Booknation.ro12 ani, 4 luni, 24 zile806 articolelocul 1/12Toate articoleleBlog

Din dragoste pentru cărți, ne-am apucat de scris și s-a născut Booknation.ro :)

0 0 votes
Article Rating
Subscribe
Notify of

0 Comentarii
Oldest
Newest Most Voted