Un dosar fără trecut, un pacient care întoarce întrebările împotriva psiholoagei ce îl evaluează și amintiri care nu mai pot fi considerate sigure: acestea sunt premisele romanului „Anatomia răului”, semnat de Mălina Rianna Iancu. Thrillerul psihologic explorează manipularea, fragilitatea identității și responsabilitatea morală prin povestea unui centru misterios, „Armonia”, și prin dezvăluiri care schimbă sensul trecutului. Autoarea discută despre construcția suspansului și despre alegerile personajelor.

Un dosar fără trecut și un joc al percepțiilor
În „Anatomia răului”, psiholoaga Mălina Iancu primește dosarul lui Adrian Vornicu, un bărbat fără trecut verificabil. De ce ați ales această situație pentru începutul thrillerului?
Am ales să încep cu un dosar incomplet pentru că absența informațiilor poate deveni, uneori, mai tulburătoare decât o informație înfricoșătoare. La prima vedere, Adrian Vornicu pare un om cu o viață ordonată și un profil aproape impecabil. Dar lipsesc tocmai lucrurile care ne ajută să înțelegem un om: copilăria, legăturile sale timpurii și urmele verificabile ale trecutului.
Mi s-a părut un început potrivit pentru un thriller psihologic, fiindcă cititorul intră în poveste prin aceeași ușă ca Mălina: are câteva date, multe întrebări și sentimentul că ceva nu se leagă. În plus, dosarul devine primul semn că nu este vorba doar despre evaluarea unui pacient. Treptat, Mălina descoperă că și propria ei identitate poate fi pusă sub semnul întrebării.
Unul dintre capitole se intitulează „Cine îl analizează pe cine?”. Ce v-a interesat la inversarea raportului de putere dintre evaluator și persoana evaluată?
M-a interesat fragilitatea rolurilor pe care le considerăm stabile. La început, Mălina este cea care pune întrebările, observă reacțiile și încearcă să construiască un portret psihologic. Adrian, în schimb, pare să răspundă doar atât cât dorește și reușește să mute conversația spre ea.
Inversarea nu ține doar de cine conduce o discuție, ci și de cine ajunge să se îndoiască de propria judecată. Mălina descoperă că instrumentele cu care îi înțelege pe ceilalți nu o protejează automat de manipulare. Am vrut să explorez acel moment în care evaluatorul își dă seama că a devenit, la rândul lui, subiectul unei observații — și că vulnerabilitatea nu ține neapărat de lipsa inteligenței sau a experienței.
Romanul este structurat în cinci părți, de la „Chipul perfect” la „Ultimul adevăr”. Cum ați gândit această evoluție a tensiunii și a temelor?
Am construit cele cinci părți ca pe o coborâre treptată dinspre aparență spre adevăr. „Chipul perfect” introduce misterul și imaginea unui om care pare să nu aibă nimic de ascuns. „Anatomia manipulării” mută accentul asupra felului în care informațiile, relațiile și amintirile pot fi folosite pentru a influența pe cineva.
În „Nașterea monstrului”, povestea se întoarce spre origini și spre întrebarea felului în care se construiește identitatea. „Când victimele devin călăi” complică judecata morală: trecutul începe să explice anumite alegeri, fără să le facă automat acceptabile. „Ultimul adevăr” aduce confruntarea cu ceea ce a fost ascuns și cu responsabilitatea fiecăruia.
Mi-am dorit ca tensiunea să crească odată cu miza emoțională. La început, cititorul vrea să afle cine este Adrian. Mai târziu, întrebarea devine mult mai dificilă: cât din ceea ce credem despre noi înșine este cu adevărat al nostru?
Memoria, centrul Armonia și manipularea
În manuscris apar dosare dispărute, fotografii modificate și o casă fără oglinzi. Cum ați ales obiectele care devin indicii ale unei identități nesigure?
Am ales obiecte obișnuite, dar încărcate de posibilități neliniștitoare. Un dosar ar trebui să păstreze o evidență, o fotografie ar trebui să fixeze un moment, iar o oglindă ar trebui să ofere o imagine recognoscibilă. În roman, fiecare dintre aceste promisiuni se clatină: documentele lipsesc sau se schimbă, fotografiile nu mai pot fi considerate dovezi sigure, iar absența oglinzilor sugerează evitarea confruntării cu propria imagine.
M-au interesat mai ales obiectele care par să confirme realitatea, dar ajung să o pună sub semnul întrebării. Ele funcționează ca indicii narative, însă au și o valoare simbolică: dacă nu te mai poți baza pe arhive, imagini sau reflexii, cum mai stabilești cine ești și ce ai trăit?
Ce rol are centrul „Armonia” în reflecția romanului despre controlul memoriei și vulnerabilitatea copiilor?
Armonia este locul în care tema identității capătă o dimensiune concretă și tulburătoare. În spatele numelui care sugerează echilibru se află un program preocupat de legătura dintre memoria autobiografică și construirea identității. Ideea inițială de a ajuta copii marcați de traume ajunge să fie deturnată spre control, intervenție și manipularea amintirilor.
Copiii sunt vulnerabili tocmai pentru că depind de adulți pentru protecție, explicații și confirmarea propriei experiențe. Romanul pune întrebarea ce se întâmplă atunci când cei care ar trebui să-i apere ajung să decidă ce au voie să-și amintească și cine au voie să fie. Pentru mine, Armonia este și un avertisment despre pericolul de a transforma oamenii în obiecte ale unui experiment, uitând că fiecare memorie aparține unei vieți.
Pe măsură ce apar numele Miruna, Mara și alte identități posibile, cititorul trebuie să reevalueze ceea ce știe. Cum evitați ca revelațiile succesive să se transforme într-o simplă demonstrație de ingeniozitate?
Am încercat să fac fiecare revelație să schimbe nu doar informațiile pe care le deține cititorul, ci și felul în care înțelege personajele și alegerile lor. O răsturnare de situație nu are valoare doar pentru că surprinde. Ea trebuie să aibă consecințe emoționale și să reconfigureze ceva ce părea deja cunoscut.
De aceea, am legat misterul numelor de întrebări mai profunde: cui îi aparține o amintire, cât de mult ne definește numele și ce rămâne dintr-o persoană atunci când ceilalți îi rescriu povestea? Am urmărit să existe indicii și ecouri care capătă sens ulterior, nu doar surprize adăugate pentru efect. Iar Mălina trebuie să învețe să distingă între ceea ce știe, ceea ce își amintește și ceea ce se teme că s-ar fi putut întâmpla.
Un capitol se numește „Răul învață să iubească”. Ce ați dorit să explorați despre legătura dintre afecțiune, manipulare și responsabilitate?
M-a interesat ideea că afecțiunea și răul nu se exclud întotdeauna în comportamentul unui om. Cineva poate simți atașament și, în același timp, poate controla, ascunde adevărul sau răni. Tocmai această contradicție face relațiile din roman atât de dificile: apropierea poate fi sinceră, dar poate deveni și un instrument de influență.
Am vrut să evit ideea simplistă că iubirea schimbă automat un om sau îi șterge trecutul. Sentimentele pot explica de ce cineva rămâne lângă altcineva, dar nu anulează consecințele faptelor. Pentru mine, întrebarea importantă este dacă afecțiunea îl ajută pe cineva să-și asume responsabilitatea sau devine o justificare pentru a continua să rănească.
Răul, responsabilitatea și adevărul
În partea „Când victimele devin călăi”, distincția morală devine și mai dificilă. Cum construiți personaje credibile fără a justifica răul prin trecutul lor?
Am pornit de la distincția dintre explicație și justificare. Trecutul poate arăta cum a ajuns un personaj într-un anumit punct, ce frici îl conduc sau de ce a făcut anumite alegeri. Dar faptul că a suferit nu înseamnă că orice acțiune a sa devine acceptabilă.
În roman, unele personaje au fost victime, altele au participat la mecanismele care au produs suferință, iar unele au ocupat, în momente diferite, mai multe dintre aceste poziții. Mi-am dorit să le las să fie contradictorii și să nu le reduc la etichete. Cititorul poate înțelege vulnerabilitatea unui personaj și, în același timp, îl poate considera responsabil pentru ceea ce a ales să facă. Cred că tocmai această tensiune face personajele mai umane și conflictul moral mai autentic.
Fiind o autoare foarte tânără, ce lecturi sau experiențe de scriere v-au ajutat să susțineți un thriller psihologic de asemenea amploare?
Pentru mine, provocarea principală a fost să susțin două planuri în același timp: firul de mister, care trebuie să păstreze curiozitatea cititorului, și evoluția interioară a personajelor, care trebuie să rămână credibilă. Am acordat multă atenție structurii, revenirii unor detalii și felului în care o informație nouă schimbă sensul scenelor anterioare.
Nu aș vrea să atribui romanul unor influențe literare precise pe care nu le-am menționat ca surse directe. Mai importantă pentru procesul meu a fost preocuparea de a pune întrebări despre memorie, comportament, frică și responsabilitate și de a transforma aceste întrebări într-o poveste cu ritm și tensiune. Am învățat, scriind, că amploarea unui thriller nu vine doar din numărul de răsturnări de situație, ci din grija cu care sunt construite personajele și consecințele alegerilor lor.
Ce sperați să rămână cititorului dincolo de misterul identităților: o reflecție despre memorie, libertate sau curajul de a recunoaște adevărul?
Mi-aș dori să rămână toate aceste întrebări, dar mai ales ideea că identitatea nu ar trebui să fie decisă de altcineva în locul nostru. Memoria ne poate ajuta să ne înțelegem, însă poate fi și fragilă, incompletă sau influențată. De aceea, avem nevoie de curajul de a pune întrebări și de luciditatea de a nu confunda ceea ce ne dorim să fie adevărat cu ceea ce putem verifica.
În același timp, romanul vorbește despre responsabilitate: nu suntem definiți doar de ceea ce ni s-a întâmplat, ci și de felul în care alegem să acționăm mai departe. Sper ca, după ultima pagină, cititorul să se gândească nu doar la cine a mințit și cine a avut dreptate, ci și la cât de ușor poate fi afectată libertatea unui om atunci când altcineva îi controlează povestea.