În „Inserții de necunoscut. Capitala”, Louis Vigny îmbină istoria Bucureștiului cu legende urbane, întâmplări tulburătoare și ficțiune gotică. În interviul acordat Booknation, autorul vorbește despre documentare, clădiri cu povești, misterele orașului și granița dintre adevăr și imaginație.

Imagine furnizată pentru volumul Inserții de necunoscut. Capitala

Cum a apărut ideea volumului „Inserții de necunoscut. Capitala” și de ce ați ales Bucureștiul ca spațiu pentru un ghid literar cu atmosferă horror?

S-a dorit un ghid „horror” al capitalei, unde în spatele fiecărei experienţe şi clădiri, să poţi descoperi plimbându-te cu cartea în mână, realitatea şi istoria din spatele ficţiunii. Experienţe de viaţă sau clădiri de patrimoniu, fiecare are ceva de spus. Bunicii au locuit în apropierea Bucureştiului şi de asemeni vizitam vara după revoluţie o mătuşă bătrână care stătea în cartier Operei. Erau iubitori de mistere şi povesti interbelice, unchiul era medic şi cumva m-au inspirat, mai ales legendele auzite pe la Mina Minovici. După ani şi ani mi-a venit ideea să ascult şi cercetez dosarele deschise publicului dar şi poveştile din rândul adolescenţilor sau studenţilor, mai ales ca unele evenimente au avut loc în zona în care mergeam în vacanţe sau alte zone pe care le ştiam bine.

Bucureştiul nu e oraşul meu, dar e unul cu istorie veche şi a existat o lungă perioadă în care modernismul se amestecă cu superstiţia şi paradoxal încă o face. Încă nu ştie dacă să explodeze în evoluţie sau să decadă. Cred însă că am fost ” un ascultător” bun, multe din poveşti sunt experienţele unor persoane în vârstă sau paradoxal tinere, dar care se tem să vorbească despre experienţele lor.

Ce vă atrage la întâlnirea dintre istoria documentată a unei clădiri și legendele urbane care se țes în jurul ei?

Baza reală, felul în care oamenii uită lumea de atunci şi cum o percep pe cea de acum. În 1934 institutul de criminologie abia lua avânt, lucruri care atunci erau de neidentificat acum devin banale. Pe de altă parte mă fascinează capacitatea oamenilor de a broda în jurul adevărului. Dacă e prea urât se ţese în jurul lui până devine o minciună frumoasă sau măcar un adevăr tolerabil. Eu am vrut să ştiu şi să arăt ce a fost cu adevărat, pe cât posibil.

Bineînţeles, istoria unei clădiri poate fi interesantă, poate astfel poate fi salvată sau cunoscută, dar încerc să păstrez prin lucrările mele acel mister din lucrurile inexplicabile, acel logic dincolo de ce ştim. Unii se îndreaptă spre macabru, alţii continua să caute visarea. Ce ar fi până la urma viaţa fără un strop de magic care să dea dulceaţa existenţei şi când şi când un fior pe şina spinării? E atitudinea mea faţă de clădirile istorice care din (ne) fericire păstrează un trecut urât.

Faptul că un loc păstrează amprenta unor fapte oribile nu înseamnă că nu poate naşte o poveste frumoasă. Cineva a făcut o remarcă şi am rămas cu gândul la ea, poate se adăugă dorinţei de a releva adevărul acelor locuri şi experienţe: “Omul sfinţeşte locul, dar cel mai adesea îl spurcă”. Trist, adevărat, dar încă sper la ceva bun.

Şi acel ceva bun ar fi şi folclorul tradiţional, care trece din gură în gură şi se modelează şi se formează în funcţie de vremuri şi oameni, până în prezent , când tinerii îl spun ca pe ceva de la bunici auzit dar în varianta editată modern, cu accente de horror, macabru şi frumuseţe unde a fost cazul, poate că aceasta e o formă de conservare şi a adevărului si a tradiţiilor de a spune basme.

Cum alegeți locurile care merită incluse în carte: porniți de la arhitectură, de la o poveste locală sau de la o experiență personală?

La început cele cu bază reală, documentate în ziarele vremii sau arhive naţionale, internet, dosare deschise publicului, dar care aveau ceva zguduitor, fie prin urâţenie fie prin frumos. Desigur arhitectura atipică său absolut pură, era un bonus. Dar apoi am adăugat splendorile în pragul decrepitudinii, abandonarea clădirilor de patrimoniu în ciuda istoriei lor.

Dar mai presus de toate şi aceasta a constituit în final principala metoda de alegere, au fost experienţele unor persoane, oameni reali care la o petrecere, un act artistic, la o întrunire de grup sau adunare cu interese comune; au făcut primul pas şi au povestit. Şi cu permisiunea lor, m-am folosit de acele poveşti. Ei nu au avut curaj să o spună, dar m-au lăsat pe mine să o spun eu, altora. Cred că acesta a fost criteriul de alegere. Fiindcă timpul modelează oamenii, dar şi omul are atingere asupra timpului.

Ce rol joacă patrimoniul construit al Capitalei în narațiune și ce ați dori să descopere cititorul despre aceste clădiri?

Patrimoniul construit… greu. Cred că trebuie să fie o oglindă cu multiple feţe, să arate ce a fost, ce este şi poate ce va fi, să se poate face o comparaţie şi dacă e posibil să înveţe ceva din greşelile făcute în ideea de a construi un viitor mai bun.

Mi-aş dori ca la un moment dat să pot salva câteva din ele, dar cred că acesta e doar un aspect. Aş vrea să schimb ceva în modul de educaţie, poţi învăţa enorm uitându-te la arhitectură, dar nu doar asta. Cred că e vorba de percepţie. Ce aveam acum şi ce era atunci, fără nostalgie, melancolie şi regrete după glorii apuse. Capacitatea de a crea a arhitecţilor de atunci; care personal mi se pare că nu mai există azi. Mici excepţii poate.

Dar cred că m-a preocupat mai mult să arăt ce se ascunde în spatele zidurilor. Poate mulţi invidiază o casă, fără să ştie ce preţ s-a plătit pentru ea. Nu doar financiar. Unii văd o vilă cu grădini căzute şi îşi imaginează cele mai romantice întâlniri, se pierd în visare, poate aşa şi a fost, dar unele din ele au condus la crimă, acea dragoste neîmpărtăşită, de ce nu s-ar ştii? O casă mică nesemnificativă, dar în care s-a născut un geniu poate… Sau poate doar lecţii de viaţa trecute cu vederea. Unele le pot confirma şi eu, am auzit de ele copil fiind.

Cum faceți diferența, în prezentarea unui loc, între un fapt istoric verificabil, o legendă și o invenție literară?

În general prin cel mai simplu mod, anunţ cititorul din start că deşi plec de la un fapt real, restul e ficţiune în maniera proprie. Asta dacă postarea e online. Dacă e în carte, fizică, atunci unde este cazul menţionez că unele date au fost modificate din criterii legale şi/sau de bun simţ. De asemenea las loc de interpretări în lucrare dacă e un fapt istoric documentat dar care din diverse considerente (gen incendierea arhivelor în război) nu poate fi dovedit nici pro nici contra, după un punct.

Aţi spus legenda, aici deşi pare complicat e cel mai simplu. Eu de exemplu am 50 de ani şi îmi aduc aminte că la 16 ani am vizitat o amică în Bucureşti. Era după două luni de la dispariţia unui tânăr din cartier, pentru mine un necunoscut, pentru ei coleg de liceu sau vecin. Am auzit în 2025 aceiaşi poveste spusă din nou, mai matur, cu alte detalii şi pentru că oamenii au ales să considere o dispariţie nerezolvată un mister, ceva supranatural poate, a fost un fel de consolare mai degrabă decât realitatea simplă că poate a plecat, a fugit sau a fost omorât sau şi mai simplu, oficialităţile nu au dat de cap. Şi astfel povestită iar şi iar întâmplarea devine legenda prin amprentă:” Ştii casa aia de pe colţ, splendidă, unde a dispărut tânărul?”..

Spusa mereu şi cu mici modificări, legenda deşi cu bază şi sâmbure de adevăra devine treptat invenţie. Nu din răutate sau minciună, fiindcă place mai mult aşa. Dacă o pui pe hârtie va fi invenţie literară.

Folosiți pseudonimul Louis Vigny. Cum s-a născut această identitate literară și ce legătură are cu atmosfera gotică a textelor?

Explicaţia e tristă de simplă. Nu am dorit să folosesc numele real, la început din modestie şi scut împotriva comentariilor inutile. Apoi am descoperit că românii îşi doresc români de succes dar dacă sunt „cumva şi străini” atunci îi preferă. Şi astfel din snobismul altora sau poate un alt gen de modă am ales acest pseudonim. O altă cauză, poate ar fi şi amestecul de sânge, patru mai exact, grec şi rus pe linie maternă, română şi posibil austriac-franceza pe patern.

Spun posibil pentru că bunica a fost cu origini neclare. Desigur, personal, consider că atâta vreme cât pe certificatul meu scrie România… sunt român. Cât despre atmosfera gotică, cred că ţine de amprenta memoriei colective din sângele românesc: dacă nu ai un pic de moarte, poveşti cu fiori reci şi un mic deochi undeva, parcă nu ai pus sare la mâncare. Şi bine am făcut, zic eu. Atmosfera de gotic, de întuneric modern, a prins. Unii simt asta.

Că tot veni vorba de gotic, moartea in familia noastră a fost prietenă bună : boli, accidente, batranete. Nu ne-am temut de ea, nici nu am căutat-o dar nici nu ne-a fost frica. Cred ca asta te face gotic cumva.

Imagine furnizată pentru volumul Inserții de necunoscut. Capitala

Sunteți interesat de toxicologie, artă și istorie. V-a influențat vreunul dintre aceste domenii modul în care construiți misterul?

Toxicologia cu precădere în scrieri cu caracter poliţist unde este cazul sau cu accente de folclor legat de plante de leac. Arta e punctul forte şi lumea nu înţelege că ea se naşte din educaţie, balansul dintre frumos şi urât, şcolarizare şi maniere. Iar istoria trebuie să aducă în fata adevărul şi minciuna. Chiar şi în ficţiune, minciuna evidentă îşi pierde din savoare, dar dacă realitatea a fost cumplită, atunci da.. să se ştie. Ca învăţătură de minte, ca fabulă, ca prevenţie. Dacă reuşeşti să le amesteci pe toate şi la sfârşit cel ce le citeşte scoate un mic oftat, atunci ai de ce să fi mulţumit.

Ca şi notă personală, când dovezile sunt neclare, istoric vorbind, atunci trebuie să te axezi pe acea minciună din fantezie care trebuie să fie la nivel de artă. Atât cât poţi, dar să poată fascina.

Ce experiență urbană a rămas în memorie și s-a transformat ulterior într-un episod al cărții?

În carte sunt câteva povestiri.

„Icoana cu năbădăi”, e despre o doamnă pe care am cunoscut-o la 15 ani, era vecină cu o prietenă de a familiei. Evident m-a impresionat mai târziu decizia ei de a dispărea voit din viaţa socială pentru că a ales să devină importantă pentru ea. Dar lecţia ei am înţeles-o abia la 30 de ani.

„Lacul Morii” este despre doi amici care locuiau în Bucureşti, fiecare cu viaţa lui acum, dar la un grătar amândoi au ales să ne povestească un eveniment din copilărie. Evident nu a fost exact aşa cum a scris eu, dar i-a marcat ceva… încă nu am aflat ce… dar mi-a plăcut şi am încercat să fac din acel lac, cu o istorie urâtă o poveste frumoasă.

„Broderia de foc” un caz pe care îl pot susţine oricând şi prezent real. O doamnă, e povestea ei de viaţă, aproape cuvânt cu cuvânt.

Ar fi şi altele… de exemplu, „O după-amiază de iarnă” m-a frământat încă de pe vremea când o amică de la Academia Militară mi-a arătat un mausoleu în pădurea Băneasa. După câteva luni am aflat de la colegii ei câteva basme şi după luni şi luni s-a născut ideea de a cerceta locul şi istoria sa. Şi s-a născut mult mai târziu povestea

Cum vă imaginați lectura: ca pe un volum de povestiri sau ca pe un companion pe care cititorul îl poate lua într-o plimbare prin oraș?

Am încercat să îl îmbrac în ambele variante, cineva bătrân care ştie istoria oraşului va spune: „E aşa sau nu aşa ştiu eu” dar va păstra volumul în poală şi va discuta cu vecinii în etate despre acele poveşti.

În schimb în rândul celor tineri s-a creat moda însoţitorului invizibil. Adică iei cartea pe post de ghid şi dacă ţi se pare „cool”, îl dai pe pod cast sau “live “ ca amicii să te vadă şi să îşi spună părerea.

Iar pentru cei romantici, iubitori de explorare, da.. e un companion, în buzunar, dar care răsfoit la timp ştie să şoptească.

Ce ați dori să se schimbe în felul în care cititorii privesc Bucureștiul după întâlnirea cu „Inserții de necunoscut. Capitala”?

Cred că esenţial e ce şi-ar dori ei să schimbe, nu eu. Fiindcă eu ştiu ce îmi doresc de la carte, mi-aş dori să fie simţită, înţeleasă.

Dar ca cititor, dincolo de fiorul poveştii de groază sau moralizatoare, să se înţeleagă adevărata poveste a locului şi ce a condus spre acel punct în care realitatea devine basm sau documentar şi să poată face diferenţa.

Şi mai mult, dacă ei cred că un mister poate fi rezolvat, abia aştept să aud.

Despre redactorul articolului

Booknation.roRedactor Booknation.ro12 ani, 4 luni, 25 zile840 articolelocul 1/12Toate articoleleBlog

Din dragoste pentru cărți, ne-am apucat de scris și s-a născut Booknation.ro :)

0 0 votes
Article Rating
Subscribe
Notify of

0 Comentarii
Oldest
Newest Most Voted