Dintr-o perioadă dificilă s-au născut poezii, ghicitori și, în cele din urmă, două cărți care vorbesc deopotrivă copiilor și mamelor. Alina Sîrbu povestește cu sensibilitate despre descoperirea scrisului ca formă de exprimare, despre presiunea perfecțiunii în maternitate și despre curajul de a transforma un vis amânat într-un proiect real. „Călătorie prin copilărie” și „Nouă viață în dar” devin punctul de plecare pentru o conversație deschisă și caldă.
Ați început să scrieți într-o perioadă profesională dificilă și spuneți că scrisul v-a ajutat să mergeți mai departe. Ce a putut exprima atunci o poezie și nu ați reușit să spuneți într-o conversație obișnuită?
Arta este terapeutică, scrisul, pictatul, dansul. Pentru mine a scrie era o formă de conectare cu mine însămi. Înainte de a merge către ceilalți, m-am conectat cu niște părți uitate din mine. Când eram mică și mă simțeam abandonată, neînțeleasă, nevazută, scriam poezii. Uitasem acest lucru, nici măcar nu realizam că poezia era o parte atât de importantă din mine. Vâltoarea vieții m-a purtat în suișuri și coborâșuri iar apoi când abisul a devenit prea adânc mi-am adus aminte de mine. Între timp am făcut o formare în terapie prin artă și am înțeles că vindecarea vine într-o formă unică pentru fiecare dintre noi.
Cum s-au transformat textele scrise inițial pentru dumneavoastră în două cărți adresate unor cititori atât de diferiți — copiilor și mamelor?
Am început să scriu povești pentru copilul meu interior, am devenit părintele de care aveam nevoie când eram mică, apoi am început să scriu poezii pentru copiii pe care mi-i doream și care încă nu veneau la acea vreme. Apoi au venit copiii și am experimentat maternitatea care este, poate, cea mai răvășitoare experiență din viața unei femei. Vrei să dai multă iubire dar constați că nu poți să dai iubire dacă tu însăți nu știi ce e iubirea. După ce am trecut prin toate: așteptare, infertilitate și descoperirea iubirii am simțit că o parte din misiunea mea în viață este să arăt și în afară experiența mea. Am creat cartea pentru mame cu dorința de a le inspira și de a le îndemna să accepte tot ceea ce noi, ca mame, simțim în noua etapă a vieții noastre. Mi-am dorit ca mamele să nu uite frumosul din ele însele și din natură, mi-am dorit să fie o carte cu ilustrații minunate. Bianca Ionescu, ilustratoarea celor două cărți, a reușit din plin să creeze frumosul și inspirația de care fiecare proaspătă mamă are nevoie.

În „Călătorie prin copilărie” reuniți poezii și ghicitori. Ce fel de momente între părinți și copii v-ați imaginat că vor naște aceste texte, dincolo de simpla lectură?
Am primit un review pe Libris care definește ceea ce eu mi-am imaginat că va naște această carte. Îi mulțumesc cititoarei mele, STOICA Maria Isabela, care spune așa: “Mie îmi place să le citesc copilelor mele poeziile din această carte și uneori le citesc pentru mine. Sunt bune pentru inimă și creier!” Și părinții se reconectează cu propria lor copilărie și o retrăiesc alături de copiii lor. Pe lângă cartea pentru copii am scris și ghicitori. Ele sunt creația mea cea mai jucăușă, acea parte luminoasă și relaxată din mine. Ele au venit pur și simplu cu multă ușurință, ghidușie și umor. Le-am făcut în formă audio astfel încât părinți și copii să se poată amuza împreună acasă sau în mașină, în drum spre grădiniță, spre școală sau în vacanță. Inițial le-am pus pe un suport CD apoi pe YouTube, unde oricine le poate accesa: https://www.youtube.com/watch?v=2j78f-D_cMM&t=60s
Titlul „Nouă viață în dar” sugerează bucurie, dar maternitatea aduce și transformări grele. Ce experiență despre începuturile vieții de mamă vi se pare prea rar spusă cu voce tare?
Singurătate mamelor și perfecțiunea. Așteptările din partea familiei, a societății să fii perfectă. Din fericire, în ultima vreme mamele vorbesc mai mult, provocările lor încep să fie cunoscute, totuși susținerea concretă a mamelor nu este încă suficientă. Sunt multe mame singure sau divorțate. Efortul lor de a crește singure copiii este supraomenesc. Ceea ce înainte făcea un sat acum se așteaptă să facă o singură femeie, o lăuză, cu hormoni care nu pot fi controlați doar prin voință și autocontrol. Epuizarea în fața perfecțiunii. Presiunea pe care noi înșine o punem ca să facem totul. Nu putem face totul. E nevoie să știm să cerem ajutor dar ce ne facem atunci când nu avem cui să cerem ajutorul? Pe mine maternitatea m-a apropiat de alte femei, m-a inspirat să îmi creez propriul trib, să știu și să simt puterea feminității și a solidarității. Doar cine trece prin ce treci tu te poate înțelege și susține.
Vorbiți despre nevoia mamelor de a fi blânde și cu ele însele. Cum poate o mamă să își păstreze un spațiu personal fără să simtă că ia ceva de la familia ei?
Ce întrebare grea și complexă. Ca femei avem în noi instinctul de a da totul pentru familie. Este foarte greu să acceptăm că acest lucru ne poate face rău sau ne poate chiar distruge. Personal am învățat asta prin provocările pe care le-am avut. Pur și simplu ești obligată să îți dai ție însăți prima dată ceea ce vrei să le oferi celor din jurul tău. Dacă tu ești epuizată nimic nu mai funcționează. Vrei să fii blândă și bună cu toți dar, dacă ești lipsită de resurse, nu ai cum. Acceptarea a fost un cuvânt prezent în multe forme în viața mea. Acceptarea a ceea ce a fost, a ceea ce este, a ceea ce sunt și pot, a ceea ce nu sunt și ce nu pot. Am aflat cine sunt, am prioritizat în funcție de valorile mele și am învățat să pun limite. Pentru mine disponibilitatea emoțională, fizică și psihică pentru copiii mei este o prioritate așa că această disponibilitatea trebuie să mi-o aloc mie însămi. Aceasta este, de fapt, prima prioritate.

Din experiența dumneavoastră, ce așteptare socială legată de „mama bună” ar merita pusă sub semnul întrebării?
Noi suntem ființe unice, pentru fiecare femeie a fi mamă poate însemna ceva diferit. Totuși se creează stereotipuri în societate care pot fi ca un bolovan în psihicul mamelor, al femeilor. Cred că ar merita să punem sub semnul întrebării așteptarea ca mamele să fie perfecte, sa facă totul și să fie totul: și gospodine și bucătărese și profesioniste și blânde și supuse. Tot mai multe femei aleg să nu se căsătorească și unele chiar să nu facă copii. Pot să înțeleg pe deplin aceste alegeri. Femeile știu cine sunt și ce vor și, daca nu găsesc un partener care să le egaleze în gândire, o căsnicie nu poate rezista iar nașterea unui copil poate deveni prea mult.
Ce v-a cerut mai mult curaj după 40 de ani: să închideți un capitol profesional, să arătați altora textele personale sau să vă prezentați public ca autoare?
Cu siguranță să mă prezint public ca autoare a fost provocarea cea mai mare. Nu eram familiarizată cu expunerea în social media și mai ales să vorbesc public despre mine și proiectele mele. La început anxietatea mea era foarte mare, îmi era frică să fiu evaluată și judecată de oricine. Am înțeles că nu poți controla ce simt oamenii și cum aleg să se comporte față de ce expuneam eu, că fiecare om are propria perspectivă și propriul adevăr. Cu timpul am acceptat că reacțiile oamenilor, fie ele pozitive, negative sau indiferente, țin mult mai mult de cine sunt ei decât de valoarea operei mele.
Organizați ateliere și întâlniri. Ce ați aflat din reacțiile participanților despre felul în care adulții și copiii se raportează diferit la aceeași poveste?
Singura diferență ține de timpul necesar pentru a construi o relație bazată pe deschidere și apropiere. În cazul copiilor, lucrurile sunt mult mai simple, pentru că cei mai mulți îți oferă încrederea lor încă de la început. Pentru un copil, acceptarea provocării de a încerca lucruri noi vine cât se poate de firesc. Cu adulții, acest proces durează ceva mai mult. Totuși, una dintre cele mai plăcute descoperiri a fost să văd cât de creativi sunt și cât de dispuși să experimenteze devin odată ce se simt în largul lor.

Dacă cele două cărți ar fi citite în aceeași familie, ce conversație v-ar plăcea să pornească între mamă și copil?
Cineva mi-a spus odată că, atunci când vor mai crește, copiii vor face analiza de text pe cartea pentru mame, acolo unde eu am exprimat ceea ce am simțit în devenirea mea ca mamă. Mai devreme sau mai târziu ceea ce am făcut pentru copiii noștri se va întoarce la noi ca un bumerang. Felul în care alegem să le creăm copilăria va rămâne cu ei o viață întreagă și mi-aș dori ca aceste cărți să ne inspire să comunicăm în etape diferite ale vieții, să ne ajute să ne conectam mai bine, să ne înțelegem unii altora perspectivele și efortul.
Pentru cineva care a amânat ani întregi un vis creativ, care a fost primul pas concret ce v-a ajutat să treceți de la „mi-aș dori” la „fac”?
Răspunsul e simplu: frica de moarte a fost cea care m-a “ajutat”. A fost nevoie să ajung în acel moment în care să accept față de mine însămi că acest proiect face parte din cine sunt eu și moștenirea pe care vreau să o las. Fără acest proiect aș fi murit neîmplinită. Noi facem lucruri din instinctul vieții și cel al morții. Viața la un moment dat mi-a șoptit: acum este momentul. Am acceptat chemarea la aventură. Aveam impresia că este un proiect pe care pot să îl fac “printre picături”, când dorm copiii, care nu prea dormeau, când am un pic de timp liber în week-end, într-o seară, într-o noapte. Doar că nu e atât de simplu. Ai nevoie să te așezi în tine ca să creezi spațiul și disponibilitatea pentru un proiect profund care face parte din misiunea vieții tale.