„Maricica” sună ca numele unui personaj plin de umor. Pentru Corina Buciu-Zaharias, este însă numele dat propriei tulburări obsesiv-compulsive, într-un exercițiu neașteptat de apropiere de o experiență dificilă. De aici pornește „Maricica, mon Amour”, o carte confesivă în care autoarea își păstrează umorul, sarcasmul și sinceritatea.
În interviul pentru Booknation, Corina vorbește despre momentul în care a decis să scrie, despre prejudecățile legate de OCD, despre importanța ajutorului specializat, dar și despre inspirațiile sale literare și libertatea pe care o descoperă acum în ficțiune.

Cum a apărut „Maricica”
„Maricica, mon Amour” este un titlu jucăuș pentru o carte despre o experiență atât de dificilă. De unde vine „Maricica” și ce spune acest nume despre felul în care ați ales să vă povestiți viața cu OCD?
Maricica este numele pe care l-am ales tulburării mele, în momentul în care psihoterapeutul meu mi-a sugerat să mă împrietenesc cu ea. La momentul respectiv mi s-a părut absurd, ba chiar mai mult aveam impresia că face mișto de mine. Eu îmi doream să scap, nicidecum să mă împrietenesc, dar am acceptat provocarea. Nu m-am gândit tare mult ce nume să aleg, de fapt nu m-am gândit deloc, așa că mi-a ieșit pe gură „Maricica”, apoi am râs, a fost pentru prima dată când am râs de OCD.
Spuneți că trăiți cu tulburarea obsesiv-compulsivă din 2008. Care a fost momentul în care ați simțit că experiența dumneavoastră poate și merită să fie transformată într-o carte?
După o perioadă de remisie, în care credeam că m-am „vindecat” miraculos și definitiv, Maricica m-a „lovit” mai tare ca oricând. Eram frustrată, disperată și descurajată. Nu puteam să accept că OCD-ul face, din nou, parte din viața mea. Într-o dimineață, în timp ce îmi plimbam câinii, mă gândeam ce aș putea să fac cu el și să-l accept, dacă tot îl am, iar răspunsul a venit automat: să scriu o carte.
În paginile cărții ați adus împreună sarcasmul, umorul și durerea. Cum ați găsit tonul potrivit, astfel încât să puteți spune adevărul fără să pierdeți vocea care vă caracterizează?
Abia după ce am încetat să mai caut tonul potrivit și mi-am dat voie să fiu eu, Corina cea din viața de zi cu zi, am găsit tonul potrivit. Cred în scriitura sinceră, așa cum și cititorul crede în ea și o caută, fie că își dă seama, fie că nu.
În conversațiile obișnuite, OCD este uneori redus la nevoia de ordine sau la perfecționism. Ce anume din realitatea acestei tulburări rămâne astfel nevăzut?
OCD-ul, în întregime, rămâne nevăzut :)), pentru că OCD-ul este mai mult decât nevoia de ordine, curățenie, simetrie și perfecționism. Acestea sunt doar câteva dintre formele în care se poate manifesta. În esență, OCD-ul implică un mecanism de obsesie (anxietate, disconfort sau incertitudine), compulsie (ușurare temporară), repetarea ciclului. OCD-ul nu înseamnă că vrei ca totul să fie perfect, înseamnă că mintea nu te lasă să mergi mai departe fără să rezolvi, verifici sau să obții certitudine în legătură cu ceva. OCD-ul e tortură.

Dincolo de stereotipuri, cu umor și sinceritate
Cum ați ales limitele confesiunii? A existat ceva ce a fost foarte greu să puneți pe hârtie, dar important pentru sensul cărții?
Nu au existat limite și mă bucură tare mult treaba asta.
Cartea vorbește și despre a cere ajutor și despre psihoterapie. Ce v-ați dori să înțeleagă cineva care încă ezită să vorbească deschis despre propria sănătate mintală?
Aș vrea să înțeleagă că psihoterapia sau psihoterapeutul nu e „bau-bau” :)). E adevărat că trebuie ales cu grijă, mai ales în zilele noastre, când e la modă să fii psihoterapeut, și că odată început procesul psihoterapeutic, e nevoie de răbdare, că nu totul se rezolvă în 2-3 ședințe, dar merită tot efortul. Aș mai vrea să înțeleagă că rușinea și frica de a vorbi despre sănătatea mintală ne țin pe loc, blocați în propria suferință și nu merită. Există soluții și e perfect în regulă să cerem ajutor specialiștilor.
Ce reacție v-ați dori să aibă un apropiat al unei persoane cu OCD după lectura cărții: să întrebe altfel, să asculte mai atent, să renunțe la anumite presupuneri?
Să nu mai minimalizeze suferința spunând: „nu te mai gândi!”. OCD-ul nu e alegere, nicio tulburare mintală nu e alegere.
Spuneți că ideile vă vin în plimbările prin sat, iar atunci când scrieți preferați caietul și pixul. Cât de mult influențează aceste ritualuri ritmul și sinceritatea textului?
Plimbările îmi oferă spațiu. Când îmi mișc corpul, mai ales în natură, îmi apar idei care nu-mi apar dacă stau în fața unei pagini albe. Caietul și pixul îmi oferă o relație cu scrisul în care nu mă grăbesc. Pot să mă răzgândesc, să tai, să revin și totul rămâne „negru pe alb”.

Scrisul, inspirația și libertatea ficțiunii
Vă inspiră Patti Smith, Elena Ferrante și rockul clasic. Ce ați preluat, ca atitudine sau libertate de expresie, din întâlnirea cu aceste voci artistice?
Patti, pentru mine, e definiția libertății. Muzica rock, la fel, îmi oferă sentimentul de libertate, de autenticitate. Pe Ferrante o ador pentru sinceritatea ei incomodă. Poate toate aceste influențe m-au convins că nu trebuie să scriu frumos cu orice preț, ci să scriu autentic.
Ați început o nouă carte, de data aceasta de ficțiune. Ce posibilități vă oferă inventarea unor personaje după o carte în care ați vorbit atât de direct despre propria viață?
Cred că ficțiunea îmi permite să spun adevăruri fără să fiu nevoită să mai vorbesc despre mine. Ficțiunea îmi oferă o altă formă de libertate. Pot să explorez vieți care nu sunt ale mele, să inventez destine, să intru în mintea unor personaje și să le construiesc propriile conflicte.