Un copil începe să povestească ceva important, dar conversația se mută repede în altă parte. Ce rămâne nespus? Din astfel de momente, observate de-a lungul anilor de lucru cu copiii și adolescenții, s-a născut cartea „Ascultă-mă până la capăt”, semnată de Cristina Hiticaș.

Fondatoarea Child2Lead Academy vorbește în acest interviu Booknation despre diferența dintre a auzi și a asculta, despre limitele de care copiii au nevoie, curajul de a-și exprima ideile și gesturile simple prin care un părinte poate reconstrui încrederea.

Cristina Hiticaș, autoare și fondatoare Child2Lead Academy

Ce încearcă să ne spună copiii

„Ascultă-mă până la capăt” s-a născut din 11 ani de lucru cu copiii și adolescenții. Vă amintiți o situație care v-a făcut să realizați cât de repede oferă adulții soluții înainte de a asculta povestea întreagă?

Îmi amintesc de un băiat care, la unul dintre cursuri, a început să povestească despre o zi în care voia să îi spună mamei o întâmplare de la școală. Până să termine, sora lui a început să povestească altceva, iar mama a spus „ce interesant”. Și el nu a mai zis nimic. L-am întrebat dacă întâmplarea lui nu era interesantă, iar el mi-a răspuns simplu: „Ba da… dar nu mai conta”. Nu părea supărat, doar obișnuit. Și asta m-a pus pe gânduri. Cât de des trecem noi, adulții, la următoarea întrebare, la următorul sfat, fără să lăsăm copilul să termine? Nu cred că o facem intenționat. De multe ori vrem să ajutăm, să rezolvăm repede lucrurile.

Dar uneori copilul nu așteaptă o soluție. Vrea doar să aibă timp să spună ce are pe suflet. Și cred că de aici a pornit, în mare parte, și această carte.

Titlul cărții sună ca o rugăminte pe care mulți copii nu îndrăznesc să o rostească. Care sunt semnele că un copil încearcă să spună ceva important, chiar dacă nu o face direct?

Uneori, unul dintre cele mai importante semne este tocmai faptul că un copil începe să vorbească mai puțin. Povestesc în carte despre Radu, un băiat care la început era mereu cu mâna ridicată. Voia să răspundă, să participe, avea tot timpul ceva de adăugat. Apoi, încet, a început să tacă. Îl vedeam că uneori voia să intervină, dar se răzgândea. Când l-am întrebat ce se întâmplă, mi-a spus „Nu știu dacă e bine ce spun”. M-a impresionat pentru că nu își pierduse ideile, doar începuse să își piardă încrederea în ele. Cred că trebuie să fim atenți la aceste schimbări.

La copilul care înainte povestea tot și acum răspunde doar cu „bine” sau la cel care încearcă să spună ceva, dar se oprește. Sigur, nu orice tăcere ascunde o problemă. Unii copii sunt pur și simplu mai rezervați. Dar merită să fim atenți și să întrebăm, fără să insistăm sau să tragem imediat concluzii.

Spuneți că părinții ar trebui să privească dincolo de comportamente, către emoțiile și nevoile copiilor. Cum se poate schimba reacția unui adult atunci când vede în spatele unei izbucniri sau al retragerii un mesaj neînțeles?

Se schimbă, în primul rând, felul în care reacționăm noi. Mă gândesc la Ștefan, un băiat despre care povestesc în carte. Vorbea foarte mult, îi întrerupea pe ceilalți, avea mereu ceva de adăugat. Recunosc că la început și eu îi spuneam să aștepte, să îi lase și pe ceilalți. Funcționa câteva secunde, apoi o lua de la capăt. Într-o zi am decis să nu îl mai opresc. L-am lăsat să vorbească până a terminat tot ce avea de spus. Și, surprinzător, după aceea s-a liniștit. Nu a mai simțit nevoia să intervină imediat. Mai târziu mi-a spus că, de obicei, nu prea apucă să vorbească. Atunci am privit altfel comportamentul lui.

Nu spun că trebuie să îi lăsăm pe copii să vorbească peste ceilalți. Dar uneori, înainte să corectăm un comportament, merită să ne întrebăm de ce apare. Poate copilul nu are nevoie doar de o regulă, poate doar are nevoie să simtă că este ascultat.

Cum arată, concret, o conversație în care părintele ascultă autentic, dar păstrează și limite clare? Cum evităm să confundăm ascultarea cu aprobarea oricărui comportament?

Eu nu cred că ascultarea înseamnă să fii de acord cu tot ceea ce face copilul. Îmi amintesc de un băiețel care, la unul dintre primele cursuri, m-a întrebat foarte serios: „Tu te superi repede?”. M-a surprins întrebarea. I-am răspuns sincer că nu mă supăr repede, dar că, dacă cineva strică lucrurile pentru toată lumea, discutăm serios. Cred că voia să afle dacă poate avea încredere în mine, dacă poate vorbi fără să îi fie teamă de reacția mea. Și asta încerc să construiesc la cursuri: un loc în care copiii să poată spune ce gândesc, dar în care învață și să îi respecte pe ceilalți. Acasă, lucrurile nu sunt foarte diferite.

Un părinte poate spune: „Înțeleg că ești supărat. Vreau să îmi spui ce s-a întâmplat, dar nu este în regulă să lovești sau să jignești”. Copilul trebuie să știe că emoțiile lui sunt acceptate, chiar dacă anumite comportamente nu sunt. Poți fi un adult cald și apropiat fără să renunți la limite.

Coperta cărții Ascultă-mă până la capăt, de Cristina Hiticaș

Încredere, limite și libertatea de a vorbi

Din experiența dumneavoastră, ce se schimbă în felul în care copiii au nevoie să fie ascultați atunci când trec de la vârsta școlară la adolescență?

Cred că nevoia rămâne aceeași. Toți vrem să fim ascultați și luați în serios, indiferent de vârstă. Ce se schimbă este felul în care copiii își exprimă această nevoie. Cei mai mici vin adesea cu tot felul de povești, întrebări și întâmplări. Uneori îți povestesc zece minute despre ceva ce ție ți se pare mărunt, dar pentru ei este foarte important. Pe măsură ce cresc, încep să își dorească mai multă independență. Vor să decidă singuri, să aibă propriile opinii și să simtă că nu sunt tratați ca niște copii mici. Iar noi, adulții, trebuie să învățăm să ne adaptăm. Un adolescent nu vrea întotdeauna să răspundă la zece întrebări una după alta.

Uneori are nevoie doar să știe că poate veni să vorbească atunci când este pregătit. Cred că una dintre cele mai mari greșeli pe care le putem face este să confundăm faptul că un adolescent vorbește mai puțin cu faptul că nu mai are nevoie de noi.

În programele „VOCEA TA” și „CONFIDENT” lucrați cu public speaking, dezbatere și încredere în sine. Ce ați observat la copiii care au idei, dar se tem să le exprime în fața altora?

Am întâlnit mulți copii care aveau idei foarte bune, dar nu aveau curajul să le spună. Și am observat ceva interesant: de multe ori nu le este teamă că nu știu răspunsul. Le este teamă de reacția celorlalți. În carte povestesc despre Isabela, o fetiță care, la prima întâlnire, mi-a spus că nu crede că va putea vorbi în fața grupului. Nu i-am spus „Hai, că poți!” și nici „Nu ai de ce să te temi”. I-am spus „E în regulă să îți fie frică”. I-am povestit că și mie mi-a fost teamă să vorbesc în public. Că am avut emoții, că m-am încurcat, că uneori voiam doar să termin mai repede. Cred că a contat să vadă că adultul din fața ei nu este perfect.

Asta încerc să fac și în programele „VOCEA TA” și „CONFIDENT”. Să le arăt copiilor că nu trebuie să vorbească perfect. Că pot greși, pot avea emoții și pot încerca din nou. Pentru mine, cel mai frumos moment nu este neapărat când un copil ține un discurs impecabil, ci când unul care până atunci spunea „Nu pot” începe să creadă că ar putea.

Promovați învățarea prin joc și experiență. Ne puteți descrie un exercițiu simplu pe care părintele îl poate încerca acasă pentru a-i arăta copilului că opinia lui contează?

Le-aș propune ceva foarte simplu. Să îi ofere copilului, în fiecare zi, câteva minute în care el să fie cel care alege subiectul conversației. Fără telefon, fără televizor, fără alte lucruri făcute în același timp. Să îl întrebe: „Despre ce ai vrea să vorbim astăzi?” și apoi să îl asculte. Poate copilul vrea să povestească despre un joc, despre un coleg sau despre ceva ce a văzut pe internet. Nu contează atât de mult subiectul, important este să simtă că opinia lui contează. La Child2Lead îi întreb des pe copii: „Tu ce crezi?”. Și uneori sunt surprinsă de răspunsurile lor. Noi, adulții, avem tendința să credem că trebuie să le explicăm mereu lucrurile.

Dar copiii pot ajunge singuri la concluzii foarte interesante, dacă le dăm ocazia. Aș mai adăuga o regulă pentru acest exercițiu: să nu corectăm fiecare răspuns. Putem avea o altă opinie și o putem discuta. Dar să lăsăm mai întâi copilul să și-o exprime.

Aveți și o experiență îndelungată în vânzări, consultanță și training. Ce v-a învățat această lume despre întrebările bune și ascultare și ce a trebuit să faceți diferit când ați început să lucrați cu copiii?

Am peste 25 de ani de experiență în vânzări și consultanță, apoi în training. Și, dacă ar fi să aleg un lucru important pe care l-am învățat, acela ar fi că nu poți înțelege un om dacă nu îl asculți. Poți să ai cele mai bune argumente și cele mai bune soluții, dar dacă nu ai înțeles ce își dorește cel din fața ta, s-ar putea să vorbești degeaba. Când am început să lucrez cu copiii, am descoperit că trebuie să fac ceva ce pentru un trainer nu este întotdeauna ușor: să vorbesc mai puțin. Și copiii au avut grijă să îmi amintească asta! Povestesc în carte despre un moment în care explicam foarte detaliat un exercițiu.

Eram convinsă că fac un lucru bun, că îi ajut să înțeleagă. La un moment dat, un băiețel a ridicat mâna și mi-a spus foarte calm: „Am înțeles… dar ai vorbit cam mult”. Am început să râd. Avea perfectă dreptate. Din dorința de a explica bine, nu le mai lăsam suficient spațiu să descopere singuri. A fost una dintre lecțiile pe care le-am primit de la copii și pe care le-am dus mai departe și în activitatea mea de trainer. Uneori, o întrebare bună valorează mai mult decât zece minute de explicații.

Cristina Hiticaș, portret

Exerciții, experiențe și relații reparate

Ce poate face un părinte după ce realizează că și-a întrerupt des copilul, i-a minimalizat emoțiile sau a tras concluzii prea repede? Cum se repară încrederea prin gesturi repetate, nu doar printr-o scuză?

În primul rând, cred că trebuie să recunoască acest lucru. Nu mi se pare deloc greșit ca un părinte să îi spună copilului: „Știi, cred că de multe ori nu te-am ascultat cum ar fi trebuit. Îmi pare rău”. Copiii nu au nevoie să ne vadă perfecți, ei au nevoie să vadă că suntem sinceri. Dar o scuză nu este suficientă dacă a doua zi facem exact același lucru. Încrederea se reconstruiește în timp, prin gesturi mici, prin faptul că îl lași să termine o propoziție și că nu îi spui imediat „Știu eu mai bine”. Să vadă că îți amintești ce ți-a povestit ieri și îl întrebi cum au evoluat lucrurile.

Și mai cred ceva: nu trebuie să ne așteptăm ca un copil să înceapă imediat să ne povestească tot, doar pentru că am decis noi să ascultăm. Dacă mult timp a simțit că nu este auzit, poate avea nevoie de timp ca să capete din nou încredere. Important este să fim consecvenți. Să îi arătăm, nu doar să îi spunem, că suntem acolo.

Dacă un părinte ar închide „Ascultă-mă până la capăt” și ar hotărî să schimbe un singur lucru în conversația cu propriul copil chiar din acea seară, care ați spera să fie acel lucru?

Mi-aș dori ca în seara aceea să nu se grăbească să ofere un sfat. Să se așeze lângă copil și să îl asculte. Chiar dacă povestește ceva ce pare lipsit de importanță. Chiar dacă face pauze. Chiar dacă părintele crede că știe deja ce urmează să spună. Să aibă răbdare. Am ales să închei cartea cu un capitol numit „Rămâi”. Pentru că, după 11 ani de lucru cu copiii, am înțeles că uneori cel mai important lucru pe care îl putem face este să rămânem acolo, prezenți. Nu trebuie să avem întotdeauna răspunsul potrivit. Nu trebuie să rezolvăm imediat fiecare problemă. Uneori trebuie doar să ascultăm.

Și mi-aș dori ca fiecare părinte care citește cartea să se gândească la un lucru foarte simplu: „Când a fost ultima dată când mi-am ascultat copilul fără să îl întrerup?” Poate că de aici începe schimbarea.

Despre redactorul articolului

Booknation.roRedactor Booknation.ro12 ani, 4 luni, 27 zile854 articolelocul 1/12Toate articoleleBlog

Din dragoste pentru cărți, ne-am apucat de scris și s-a născut Booknation.ro :)

0 0 votes
Article Rating
Subscribe
Notify of

0 Comentarii
Oldest
Newest Most Voted