Spovedanie - FORMAT PDF

Lumea interioară a unui titan al literaturii clasice ruse ni se dezvăluie cu sinceritate și fără ocolișuri în Spovedania lui Lev Nicolaevici Tolstoi. Descoperim un om cu educație superioară, cultivat, dar frământat de neliniști spirituale și de o îndoială care îl macină lăuntric, aducându-l pe marginea prăpastiei.
Citește tot rezumatul cărții Spovedanie... Tolstoi analizează întrebările fundamentale ale omenirii în raport cu divinitatea, dorește să afle care este menirea lui în această lume și de ce a fost creat. Avem de-a face cu relatarea unei chinuitoare călătorii spirituale a unui om care la un moment dat a încetat să creadă în Dumnezeu și a pornit pe ceea ce el însuși consideră a fi o cale greșită, un drum al orgoliului, al plăcerilor deșarte, care nu duc nicăieri. De fapt, autorul se află în căutarea sensului propriei existențe și al vieții în ansamblul ei, iar mărturia să poate sluji drept punct de plecare pentru o reflecție sinceră și lucidă asupra credinței și sistemului de valori personale. Fragment: "Încă din fragedă tinerețe m-au interesat științele speculative, dar după aceea m-au atras și matematică, și științele naturii și, atât timp cât nu mi-am formulat clar întrebarea, atât timp cât întrebarea n-a crescut singură în mine, cerând insistent un răspuns, m-am mulțumit cu acele răspunsuri contrafăcute pe care le oferă cunoașterea. În domeniul experienței, îmi spuneam: „Totul se dezvoltă, se diferențiază, tinde spre complexitate și perfecționare și există anumite legi care guvernează această mișcare. Tu faci parte dintr-un tot. Cunoscând totul, pe cât posibil, și cunoscând legile dezvoltării, vei cunoaște atât locul tău în acest tot, cât și pe tine însuți." Oricât mi-ar fi de rușine, trebuie să recunosc că a existat o vreme când se părea că eram mulțumit cu aceasta. Era exact acea perioadă când deveneam eu însumi tot mai complicat și mai dezvoltat. Mușchii mei creșteau și se întăreau, memoria se îmbogățea, iar eu, simțind această creștere în mine, era firesc să gândesc că aceasta este legea întregii lumi, în care voi găsi și rezolvarea problemelor vieții mele. Dar a venit momentul în care creșterea mea a încetat și am simțit că nu mă mai dezvolt, că mă usuc, mușchii îmi slăbesc, dinții îmi cad, și am văzut că această lege nu numai că nu-mi explică nimic, dar nici măcar nu există, nu a existat și nu a putut să existe o astfel de lege. Iar eu luăm drept lege ceea ce găsisem în mine într-un anumit moment al vieții. Am abordat mai sever definirea acestei legi; și mi-a devenit clar că nu pot exista legi ale unei dezvoltări infinite. Îmi era clar: a spune că în spațiul și timpul infinit tot se dezvoltă, se perfecționează, se complică, se diferențiază înseamnă să nu spui nimic. Toate acestea sunt cuvinte fără însemnătate, deoarece în infinit nu există nimic - nici complicat, nici simplu, nici fata, nici spate, nici mai bine, nici mai rău. Important este faptul că întrebarea mea personală „Ce sunt eu cu dorințele mele?" rămâne absolut fără răspuns. Și am înțeles că aceste cunoștințe sunt foarte interesante, foarte atrăgătoare, dar exacte și clare în măsura invers proporțională cu aplicabilitatea lor la chestiunile vieții: cu cât sunt mai puțin aplicabile la problemele vieții, cu atât sunt mai exacte și mai clare; cu cât se străduiesc mai mult să dea răspunsuri la problemele vieții, cu atât devin mai neclare și mai puțin atrăgătoare. Dacă te adresezi acelui domeniu al cunoașterii care se străduiește să dea răspunsuri la întrebările vieții - fiziologiei, psihologiei, biologiei, sociologiei vei întâlni o izbitoare sărăcie de gândire, o măreață neclaritate, o pretenție prin nimic justificată de a rezolva probleme aflate în afara sferei lor de acțiune și contradicții necontenite între un gânditor și ceilalți, ba chiar între un gânditor și el însuși. " Citește mai puțin...