Cum sa opresti timpul - FORMAT PDF

BESTSELLER INTERNATIONAL Tom Hazard are un secret periculos. Poate că arătă ca un bărbat de 41 de ani, dar din cauza unei boli extrem de rare, trăiește de câteva secole. Din Anglia elisabetană până la Parisul din epoca jazz-ului, de la New York și până la insulele din Oceanul Pacific, Tom a văzut destule și acum nu-și dorește decât o viață normală. Fiindcă trebuie să își schimbe mereu identitatea ca să rămână în viață, acum are acoperirea perfectă: este profesor de istorie la o școală din Londra.
Citește tot rezumatul cărții Cum sa opresti timpul... Aici îi poate învăța pe copii despre războaie și vânători de vrăjitoare de parcă nu le-ar fi fost martor. Poate încerca să îmblânzească trecutul, care îl ajunge tot mai repede din urmă. Singurul lucru pe care nu trebuie să-l facă e să se îndrăgostească. Cum să oprești timpul este o poveste nebunească și dulce-amară despre cum te poți pierde și regăsi, despre iminența schimbărilor și despre zecile de vieți de care ai nevoie ca să înveți cum să trăiești cu adevărat. Matt Haig are multă empatie pentru condiția umană, pentru lumină și întunericul ei; folosește toată paleta disponibilă ca să-și construiască poveștile excelente. - Neil Gaiman Matt Haig folosește cuvintele ca pe niște desfăcătoare de conserve. Noi suntem conservele. - Jeanette Winterson Cum să oprești timpul este o carte extraordinară. Sunt foarte norocoasă că am citit-o. Magică, uluitoare și, uneori, foarte tristă. Un adevărat triumf. - Marian Keyes Matt Haig este uluitor! - Stephen Fry Matt Haig este autorul bestsellerului Reasons to stay alive și al altor cinci romane extrem de bine primite, precum The Radleys și Umanii (Nemira, 2016). Ca autor de cărți pentru copii și adolescenți, a câștigat Blue Peter Book Award, Smarties Book Prize și a fost de trei ori pe lista scurtă pentru Medalia Carnegie. Volumele lui au fost traduse în peste 30 de limbi.     Fragment din romanul "Cum să oprești timpul" de Matt Haig:       "Suffolk, Anglia, 1599     Iată ce îmi amintesc. Mama stătea lângă patul meu, cântând în franceză, acompaniată de lăuta ei din lemn de cireș. Își trecea degetele cu rapiditate peste coarde, de parcă ar fi vrut să scape de ceva. Muzica era adesea evadarea ei. N-am văzut-o niciodată pe mama mai calmă decât atunci când cânta cu blândețe o air de cour, dar în seara aceea părea tulburată.     Era o cântăreață splendidă și întotdeauna închidea ochii când cânta, ca și cum cântecele ar fi fost vise sau amintiri, dar astăzi avea ochii deschiși. Mă privea fix, iar o cută îi brazda mijlocul frunții. Cuta aceea apărea mereu când se gândea la tata sau la necazurile din Franța. S-a oprit din cântat. A pus jos lăută. Un cadou de la ducele de Rochefort, de pe vremea când eram doar un bebeluș.     — Nu te schimbi.     — Maman, te rog. Iarăși?     — Nu ai niciun fir de păr pe față. Ai 18 ani. Dar arăți la fel ca acum cinci ani.     — Maman, nu pot face nimic în privința asta.     — Parcă pentru tine timpul s-a oprit, Estienne.     Încă îmi spunea Estienne acasă, deși în public mă strigă Thomas.     Am încercat să-mi ascund îngrijorarea și să o îmbărbătez.      — Timpul nu s-a oprit. Soarele încă răsare și apune. Vara încă urmează după primăvară. Muncesc cât oricine altcineva de vârsta mea.     Mama m-a mângâiat pe păr. Nu vedea decât copilul care păream să fiu încă.     — Nu vreau să se întâmple și alte lucruri rele.     Mi-a venit în minte una dintre cele mai vechi amintiri. Mamă, urlând de durere și îngropându-și fața în tapiseria atârnată în holul casei noastre mari din Franța, în ziua în care am aflat că tata murise din cauza unei salve de tun pe un câmp de luptă de lângă Reims.     — O să fiu bine.     — Da. Știu că se fac bani frumoși din împletitul de stuf, dar poate ar trebui să nu mai lucrezi pentru domnul Carter. Toată lumea te vede sus, pe acoperișul de la Gifford, împletind stuf. Și lumea vorbește. Toată lumea acum. E doar un sat.     Ironia era că, în primii 13 ani de viață, am îmbătrânit repede. Nu nefiresc de repede, dar mai repede decât se obișnuia. De aceea mă recrutase domnul Carter. Eram mic, așa că mă putea plăti puțin, dar eram înalt, lat în umeri și cu brațe foarte solide pentru un băiat de 13 ani. Din păcate, o dezvoltare atât de rapidă, urmată de încetinirea creșterii, încât aproape că nu mă schimbam deloc, devenise bătătoare la ochi.     — Ar fi trebuit să mergem la Canterbury, am spus. Sau la Londra.     — Știi cum mă simt în orașe.     S-a oprit, a cugetat din nou și și-a netezit șorțul. M-am uitat la ea. Părea atât de nedrept că mama, care trăise mare parte din viața ei într-unul dintre cele mai frumoase castele din Franța, să fie silită să stea într-o căsuță cu două camere dintr-un sat plin de minți bănuitoare, dintr-un colț îndepărtat al Angliei.” Citește mai puțin...