"Este la Caragiale un umor inefabil ca și lirismul eminescian, suprapus observației ori criticei și pînă la un punct independent, constînd in "caragialism", adică într-o manieră de a vorbi.
Teatrul lui e plin de ecouri memorabile ce au asupra spectatorului efectul delirant pe care melodia operei italiene o are asupra publicului. Spectatorul ia fraza, vrăjit, din gura actorului și o contunuă singur."
G. Călinescu
