Marile sperante - FORMAT PDF

Marile speranțe (Great Expectations) este un roman din 1860-1861 scris de Charles Dickens, celebru scriitor englez. Acțiunea romanului urmărește evenimentele ce i se întâmpla unui băiat, Pip, în timpul maturizării sale. Fragment din romanul "Marile sperante" de Charles Dickens: ”Totuși, trebuia să mă duc la domnișoara Havisham și m-am dus.
Citește tot rezumatul cărții Marile sperante... Și, nu s-a întâmplat nimic din pricina luptei de rândul trecut. Nimeni nu pomeni nimic și nici urmă de tânărul cel palid nu era prin casă. Porțile erau deschise, eu am inspectat grădina, ba chiar m-am uitat pe fereastra casei; dar obloanele erau trase și totul părea mort. Doar în colțul unde avusese loc bătălia, am descoperit ceva urme despre existența tânărului. Erau urme de sânge pe jos și eu le-am ascuns de orice privire omenească, acoperindu-le cu gunoiul din grădină. Pe scară, între odaia domnișoarei Havisham și cealaltă odaie în care se află masa, am văzut un scaun de grădină, un scaun ușor pus pe rotițe, pe care-l puteai împinge din spate. L-a pus cineva acolo, după ultima mea vizită și, din ziua aceea, ocupația mea a fost să împing pe domnișoara Havisham în jurul odăii și până dincolo în cealaltă odaie, după ce era ostenită de atâta umblat cu mâna pe umărul meu. Mereu, mereu, aceleași plimbări și uneori țineau câte trei ore fără întrerupere. Vorbesc de aceste plimbări în general, pentru că erau foarte numeroase, căci fusese hotărât odată pentru totdeauna, că trebuie să vin la domnișoara Havisham în fiecare a doua zi, la prânz, pentru acest scop și fiindcă acum vorbesc de o perioadă de cel puțin opt sau zece luni. Pe măsură ce ne obișnuiam unul cu altul, domnișoara Havisham vorbea mai mult cu mine și mă întrebă ce învățasem până atunci și ce meserie vroiam să-mi aleg; i-am spus că voi deveni ucenicul lui Joe, cel puțin așa credeam; și am stăruit asupra faptului că eram foarte neștiutor și că aș fi vrut să știu de toate, cu nădejdea că, poate, mă va ajuta ea pentru atingerea acestui scop mult dorit. Dar nu se întâmplă așa; dimpotrivă, ei îi părea mai bine să mă știe neștiutor. Și nici nu-mi dădea vreodată bani sau alte lucruri, în afară de masa de prânz și nici măcar nu pomenea că voi fi plătit pentru treaba pe care o făceam. Estella era mereu pe acolo; ea îmi deschidea poarta când veneam și când plecăm. Dar niciodată nu mi-a mai spus că pot s-o sărut. Câteodată rabda prezența mea cu răceală; câteodată îmi arătă bunăvoința; uneori se purta familiar cu mine; alteori spunea cu tărie că mă urăște. De multe ori, domnișoară Havisham îmi șoptea la ureche sau mă întrebă când eram singur cu ea: - Așa-i că se face din ce în ce mai frumoasă, Pip? Și când răspundeam da (fiindcă era adevărat), se înveselea nespus. Când jucam cărți, domnișoară Havisham privea, bucurându-se de toate toanele Estellei, ca un zgârcit de comoara lui. Și, uneori, când toanele ei erau atât de numeroase și de contradictorii, încât nu mai știam ce să fac și ce să spun, domnișoară Havisham o îmbrățișă cu o dragoste nemărginită și-i șoptea ceva la ureche, care sună așa: - Sfărâma-le inimile, mândria mea, nădejdea mea, sfărâma-le inimile fără milă!” Citește mai puțin...