Pendulul lui Foucault - FORMAT PDF

Traducere și note de Ștefania Mincu Postfață de Marin Mincu   Pendulul lui Foucault este un roman elaborat cu ingeniozitate inginerească, în care misterul ia naștere printr-o banală întîmplare.
Citește tot rezumatul cărții Pendulul lui Foucault... Trei redactori ai unei edituri de texte ezoterice construiesc, printr-un pur joc intelectual, ipoteza misterioasă a unui Complot uriaș, inițiat de Cavalerii Templieri (după dizolvarea Ordinului de către regele Franței) pentru păstrarea în custodie a Secretului absolut al cunoașterii și al puterii. Tot jocul pornește de la un manuscris delirant și ia proporțiile unui „virtej” care, de la un anumit punct, nu mai poate fi dominat de inițiatorii lui. Cuvintele (semnele) se răzbună chiar pe cei care le manevrează, în momentul în care aceștia transformă jocul combinatoriu în scop în sine.   Cînd închizi această carte ai senzația că ai încheiat o experiență necesară. Este marea carte despre vidul acestor ani, dacă știi cum s-o citești. Și e cartea metalică, dură, care te învața să trăiești cu acest vid, să devii adult în singurul timp îngăduit ție. - Il Manifesto   Pendulul lui Foucault este Alice în Țara Minunilor pentru adulții care și-au păstrat spaimele copilăriei. - La Stampa Fragment din cartea "Pendulul lui Foucault" de Umberto Eco   " In fond, trăiam de doi ani cu templierii în gând și-i îndrăgeam. Obligat oarecum de snobismul interlocutorilor mei, îi prezentasem ca pe niște personaje de desene animate. Poate că era vina lui Guillaume din ,Tyr. istoriograful acela incredul. Nu erau chiar așa acești cavaleri ai Templului, ci erau bărboși și înflăcărați, cu frumoasele lor cruci roșii pe mantiile albe ca zăpada, săltând în sa la umbra stindardului lor alb cu negru, vestitul Beauceant, gata oricând să meargă - și încă apiendid - la petrecerea lor de moarte și de cutezanță, fir sudoarea de care vorbea sfântul Bernard era probabil un luciu arămiu ce împrumută o noblețe sarcastică surâsului lor dătător de fiori, în timp ce erau gata să-și ceiebreze cât se poate de crunt despărțirea de viață. Adevărați lei în război, cum zicea Jacques de Vitry, miei plini de blândețe pe timp de pace, dârji în bătălie, plini de credință în rugăciune, cruzi cu dușmanii, binevoitori cu cei ce le erau frați, marcați și de albul, dar și de negrul stindardului lor, fiindcă erau plini de nevinovăție pentru prietenii lui Cristos, crunți și înspăimântători de cei care-i stăteau împotrivă..."  Patetici campioni ai credinței, ultim exemplu al unei cavalerii ce se stingea, de ce mă purtasem cu ei ca un Aristo oarecare, când aș fi putut să fiu un Joinville al lor? Îmi veniră în minte paginile închinate lor de către autorul Istoriei Sfântului Ludovic, care împreună cu Ludovic cel Sfânt se dusese în Pământul Sfânt, ca scrib luptător în același timp. Templierii existau deja de o sută cincizeci de ani, avuseseră loc destule cruciade pentru ca orice ideal să se fi frânt. Dispăruseră ca niște tasme figurile eroice ale reginei Melisenda și regelui Balduin al IV-lea cel Lepros, se stinseseră luptele interne din Libanul însângerat încă de pe atunci, căzuse deja o dată Ierusalimul, cu Barbarossa înecat în Cilicia, cu Richard Inima de Leu, învins și umilit, se întorsese în patrie deghizat chiar în veșminte de templier, creștinătatea și-a pierdut bătălia, maurii au un simț cu totul diferit confederației ce se încheagă între potentați autonomi, dar care sunt uniți în apărarea unei civilizații - ei l-au citit pe Avicenna, nu sunt ignoranți ca europenii, cum să poți rămâne timp de două secole expus unei culturi tolerante, mistice și totuși libertine fără să cedezi ispitelor ei, mai ales când ai putința s-o compari cu cultura occidentală, necioplită, greoaie, barbară și germanică?  Până ce, în 1244, se petrece căderea ultimă și definitivă Ierusalimului; războiul, început cu o sută cincizeci de ani în urmă, e pierdut, creștinii vor trebui să înceteze să-și mai poarte armele pe o câmpie destinată păcii miresmei cedrilor din Liban, sărmani templieri, ce s-a ales din toată această epopee a voastră?  Duioșie, melancolie, pălirea unei glorii pe cale de îmbătrânire, atunci cum să nu-și plece urechea la doctrinele secrete ale misticilor musulmani, la acea îngrămădire hieratică de comori ascunse? Poate că de aici se naște acea legendă despre cavalerii Templului ce încă obsedează mințile pline de deziluzii și arzătoare de dorințe, povestea despre o putere fără margini care de atunci încolo nu mai știe asupra cui să se exercite...  Și totuși, chiar pe la apusul mitului, sosește Ludovic, regele sfânt, regele care stă la masă cu marele Aquinat, el încă mai crede în cruciadă, în ciuda celor două secole de visuri și încercări eșuate din cauza stupidității în gătorilor, merită oare să mai încerce o dată? Merită, zi Ludovic cel Sfânt, templierii sunt de acord, îl urmează în înfrângere, pentru că asta e meseria lor, ce justificare  ar avea Templul fără cruciadă?  Ludovic atacă de pe mare Damietta, țărmul dușman e tot numai o scânteiere de lănci și halebarde și palanchine, scuturi și iatagane, oameni de mare vază, zice Joinville din cavalerism, ce poartă arme aurite țintuite de soare. Ludovic ar putea aștepta, însă se hotărăște  să debarce cu orice preț. „Credincioși ai mei, vom fi de neînvins dacă vom fi nedespărțiți în iubirea de aproapele. De vom fi învinși, vom fi niște martiri. De vom triumfa, slavă lui Dumnezeu va spori prin aceasta." Templierii nu cred, dar au fost educați să fie niște cavaleri ai idealului, și aceasta e imaginea pe care trebuie s-o lase despre ei înșiși. Îl vor urma pe rege în nebunia lui mistică." Citește mai puțin...