Pe umerii gigantilor

Pe umerii giganților reprezintă pentru cititorii lui Umberto Eco un eveniment cu totul deosebit. Departe de sălile de curs din universitați, de congresele academice, de ceremoniile solemne, Eco a scris aceste texte în decursul a trei decenii, pentru a-și amuza spectatorii care, de fiecare dată, veneau pentru el, în număr mare, la festivalul Milanesiană, inițiat și organizat de către Elisabetta Sgârbi. Cele 12 texte publicate în acest volum reprezintă prelegeri susținute de către Umberto Eco în cadrul acestui festival, între anii 2001 și 2015.
Citește tot rezumatul cărții Pe umerii gigantilor... Acestea au fost prezentate de autor sub formă de lectio magistralis, adesea însoțite de ilustrații. Textele izvorăsc, cel mai adesea, din temă, mereu alta, pe care o propune Milanesiană, pentru ca apoi să curgă asemenea unui rău de erudiție, care cuprinde atât filosofie, cât și literatura, estetică, etică și mass-media. Cu alte cuvinte, facem cunoștință cu chintesența universului lui Eco, prezentată într-un limbaj cordial, plin de ironie, uneori glumeț, chiar tăios dacă este necesar. Rădăcinile civilizației noastre, canoanele schimbătoare ale frumuseții, falsul care capătă valoare de adevăr și schimbă cursul istoriei, obsesia complotului, eroii emblematici ai ficțiunilor celebre, formele artei, aforismele și parodiile sunt unele dintre punctele de atracție ale unei cărți la al cărei text se adaugă o bogăție de imagini, pe care autorul obișnuia să le proiecteze în cursul dizertațiilor sale. Autorul astfel răstoarnă aforismul medieval care dă titlul volumului: „Poate că mișună deja în umbră giganți pe care nu-i cunoaștem, pregătiți să se cățăre pe umerii noștri, ai piticilor.“   Fragment din cartea "Pe umerii giganților" de Umberto Eco: "A spune adevărul e cu atât mai periculos și mai nerecomandat în diplomație, iar minciunile diplomatice sunt frecvent folosite de noi toți, în jocurile noastre mărunte de diplomație cotidiană, când spunem că suntem încântați să cunoaștem o persoană pe care am fi evitat-o cu plăcere sau când refuzăm o invitație la cină pretextând vreo durere, ca să nu spunem că știm cu toții cât de prost gătește gazda. Dar puriștii au susținut întotdeauna că niciodată nu trebuie să mințim, sub niciun pretext, nici măcar ca să salvăm viața unui om. Sfântul Augustin propusese exemplul extrem al celui care ascunde în casă un om căutat de un asasin nemilos, care vrea să-l ucidă; asasinul întreabă dacă victima se află în casă; firea noastră bună, dacă nu chiar bunul-simț, ne-ar impune să mințim, și totuși nu trebuie să spunem o minciună mărinimoasă nici măcar atunci. Subiectul este reluat de Immanuel Kant (Despre îndatoririle etice față de ceilalți, Despre presupusul drept de a minți din dragoste de oameni, Despre minclună). Benjamin Constant (Despre reacțiile politice) susținuse că a spune adevărul e o datorie, dar „nimeni nu are dreptul la un adevăr care le dăunează altora"; ceea ce știm noi reprezintă un patrimoniu pe care li-l putem ceda sau nu altora după bunul plac. Însă pentru Kant veridicitatea era o îndatorire necondiționată. „Cineva care recurge la informații false nu îi face o nedreptate unui om anume, ci face o nedreptate umanității, căci, în condițiile în care comportamentul său ar fi generalizat, dorința firească a omului de a cunoaște ar fi înșelată." Cât despre asasinul care te întreabă unde se afla victima pe care o ascunzi, argumentul lui Kant e pe măsura capacității de a spune uneori prostii pe care acel mare om o avea (ca atunci când afirmă că muzica e o artă inferioară pentru că sunt nevoiți s-o asculte și cei care nu vor, în vreme ce în fața unui tablou poți să-ți întorci privirea). Spune el: dacă minți și spui că victimă nu e la tine în casă, asasinul o va căuta altundeva; s-ar putea ca, fără să-ți fi dat seama, victima să fi plecat deja din casa ta, iar asasinul ar putea-o găsi în ipropiere și ar putea-o ucide. În schimb, dacă recunoști că e la tine în casă, iar asasinul intră, poate vine vreun vecin între împ și prinde asasinul înainte ca acesta să ucidă. Lui Kant nu-i trecuse prin cap că era chiar de datoria lui să-l prindă pe asasin. Blândul profesor îl aștepta pe vecin. Asupra problemei minciunii o poziție mult mai echilibrată avusese Toma de Aquino, care, în Summa theologiae (11-11, 110) ierta, trecându-le în categoria păcatelor veniale, atât minciuna jucăușă, adică spusă în glumă, cât și minciuna oficioasă, spusă cu un folos oarecare (de pildă aceea care nu afectează pe nimeni, dar ajută la salvarea vieții sau a castității cuiva). Condamna însă, trecând-o în categoria păcatelor de moarte, minciună dăunătoare, care „nu folosește nimănui, ci dăunează cuiva", care „folosește cuiva, dar dăunează altcuiva", sau care „e spusă doar din plăcerea de a minți sau de a "înșela". Și veți observa că, la fel ca la toți autorii de altminteri, în definiția minciunii se regăsește nu doar ideea că știi că spusele tale sunt false, ci și intenția de a face rău. Apropo de minciunile spuse pentru a face bine, iezuiții vor vorbi mai apoi despre peccatum philosophicum sau peccatillum, de unde și termenul bagatelă (cum sugera Kant). Dar nu e vorba de bagatele. Și astăzi ne mai întrebam dacă faptul ascundem unei persoane dragi gravitatea bolii sale e un act de compasiune sau de trădare. Și dacă e de condamnat ceea ce Toma de Aquino (11-11, 112, 1 co.) numea fală sau lăudăroșenie, care constă în supraevaluarea proprie, ce să mai spunem despre felul cum Kant condamna și falsa modestie afișată ca să nu-i jignim pe cei mai puțin înzestrați? A spune, precum Socrate, „eu nu știu nimic" ca să-i înfrângem pe aceia care știu mai puțin decât noi, echivalează cu a declara la fisc „eu nu dețin nimic"?"   Citește mai puțin...