Baletul fantasmelor

    Un nou gen de proză literară? Așa s-ar părea, dacă pornim de la separarea în conștient și inconștient a sinelui uman, aprofundată magistral de marele psihiatru elvețian C.G. Jung în celebra și monumentală să Carte Roșie.
Citește tot rezumatul cărții Baletul fantasmelor...     Dumitru Popescu are o bogată operă literară-ficțională și nonficțională – inspirată din yona conștientului. Baletul fantasmelor ne propune sondarea cu mijloace literare a celeilalte zone a spiritului, cu origini și mecanisme încă greu decelabile și care deschide o altă fabuloasă perspectivă a lăuntricului omenesc.     Fragment din volum:      „Ne aflăm într-o odaie goală și întunecoasă, de proporții neobișnuite pentru o casă de locuit. Cercetăm pereții vechi, vopsiți în albastru, scândurile tocite și scâlciate ale dușumelei și sumbrul tavan de lemn, cu enorme bârne transversale înnegrite de vreme – poate și de fum, fiindcă într-un colț se afla soba de teracotă scâlciată, parcă prăbușită în sine, plină de zorzoane ce se terminau cu un fel de coroană regală. Ferestrele dinspre stradă (nu știu dacă ne aflăm în oraș sau în vreun sat de munte) erau ciudat de înalte și îngrozitor de murdare, astfel că nu puteam distinge mai nimic din exteriorul clădirii. După unele indicii, pe care nu le mai rețin, reieșea cumva că ne aflăm în anotimpul rece, la începutul său la sfârșitul iernii. De altfel și aerul din încăpere era înghețat, dar asta se putea pune și pe seama vechimii casei.     La un moment dat am încetat de a mai cerceta interiorul, privirile fiindu-ne atrase de o anumită mișcare ce începea să se producă la ferestre. Pe sub tocurile de lemn aproape putrezite, cu vopseaua căzută sau ștearsă, au apărut deodată dare lungi și subțiri, o scurgere tremurândă, firava și timidă. Încet-încet s-a precizat și culoarea, și aceasta ne-a uimit cel mai mult – era roșie ca sângele. Ne uităm înmărmuriți: ferestrele plângeau cu sânge? Ce naiba, de așa ceva nu mai auzisem, plâng icoane, picturi murale, unele sculpturi religioase, dar ferestrele unei case vechi de țară? Dârele deveneau mai pronunțate și, parcă, vii. Ne făcea impresia că sunt limbi, limbi de șerpi poate, încercând să lingă ceva, vreo secreție a zidurilor. Din când în când limbile se retrăgeau, nu dispăreau cu totul, parcă se jucau. Nu ne mai speria, ci începea să ne amuze acest joc, și eram curioși să vedem până unde va merge.”  Citește mai puțin...