Imago

Imago este ultimul stadiu în metamorfoza unei insecte, în care această atinge maturitatea, fiind aptă de a se reproduce. Pentru Ludmila Ulițkaia, termenul devine o metaforă care străbate întregul roman și sugerează maturizarea morală a ființei umane.
Citește tot rezumatul cărții Imago... O construcție epică impresionantă, în care tragedia e mereu subminată de elementele comice, un mare roman despre iubire, destine și caractere, Imago acoperă peste o jumătate de secol de istorie, de la funeraliile faraonice ale lui Stalin până la moartea poetului exilat Iosif Brodski. Ludmila Ulițkaia propune o frescă a Rusiei într-o epocă în care teroarea se îmblânzise doar întru câtva, dăinuind în diverse forme: un dezgheț pervers în cultură, o acceptare de fațadă a libertății de opinie, sancționată drastic apoi cu procese și condamnări. Pe acest fundal apar portretele câtorva tineri care aderă la noile tendințe artistice, pendulând totodată între idealism și cinism, curaj și lașitate, dragoste și trădare. Destinele lor sunt urmărite cu adâncă înțelegere și pătrundere psihologică ale marii romanciere, obsedată de condiția oamenilor într-o lume strâmb croită: „oameni reali, azi dispăruți, care au stat în spatele personajelor mele, al celor care s-au purtat ireproșabil și al celor care au călcat greșit, striviți în mașina de tocat a vremurilor, al celor care au rezistat și al celor care au cedat, martori, și eroi, și victime, a căror amintire va rămâne în veci“. Fragment din roman: "Copiii din subterană Ilia hoinărea prin oraș încercând să se dumirească încotro se îndreptă manifestația asta nemaivăzută. Constată că ea are mai multe cozi și că una dintre ele începe — sau se termină — la gară Belorusskaia, iar a doua e la întretăierea a trei bulevarde: Petrovski, Rojdestvenski și Tvetnoi. Intră în îmbulzeala de acolo, își dădu seama că are puțină peliculă și, când se întunecă de-a binelea, își croi drum anevoie ca să ajungă acasă. Într-un loc de lângă Poșta Centrală fu nevoit să sară gardul. Nimeni, nici măcar milițienii, nu știa geografia locurilor cum o știau băieții din cartier. Acolo se jucaseră ani la rând de-a „hoții și vardiștii", cunoșteau foarte bine toate locurile de trecere din curți, toate căile de acces și chiar gurile de canal. În multe dintre apartamente existau scări de serviciu și, odată intrat pe intrarea principală, un coleg de clasă putea suna la o ușă, se strecură prin coridorul lung și ieșea pe ușa de serviciu într-o altă curte, și de acolo pe o altă stradă. În dimineața de 7 martie Ilia își pregăti aparatul și ieși din casa de îndată ce mama pleca la muncă. Era mult mai multă lume decât în ajun. Ieșirea din Maroseika în piață era blocată nu numai de troleibuze, ci și de un al doilea rând de camioane. La Sala Coloanelor se putea ajunge de la piața Pușkin pe strada Pușkin, și nu pe strada Gorki. Mai târziu i-au lăsat pe oameni să treacă pe strada Neglinka. Toate cele trei bulevarde din apropiere erau ticsite de o mulțime de oameni înghesuiți unul într-altul, dar brusc, pe la prânz, s-au mai eliberat — mulțimea împinsă din toate părțile s-a pus în mișcare în pas alergător. Le-au deschis străduțele laterale și oamenii s-au repezit acolo. Nimeni nu și-a putut explica vreodată cine le-a întins capcana asta, cine a provocat ambuscadele și cine i-a condus pe oameni urnîndu-i din loc pe drumuri deviate, ca până la urma ei să pătrundă în curțile care comunicau între ele și pe căile de acces lăsate libere, să se contopească și să se reverse așa cum apa se strecoară prin toate spărturile. Camioane Studebaker puternice barău străzile, erau o mulțime de militari și milițieni, și Ilia, strângându-și aparatul de fotografiat la piept, se furișă printre mașini, se târî pe sub una dintre ele și, când ieși, dădu nas în nas cu Boria Rahmanov, un elev din lasă a opta. Boria avea de gând să ajungă la Sala Coloanelor. În toată această harababură, pe Ilia îl interesa foarte mult însăși harababura." Citește mai puțin...