Zilele noastre care nu vor mai fi niciodata

În ziua în care se internează în sanatoriu pentru a-și depăși tulburările de anxietate și pentru a se împăca odată pentru totdeauna cu o traumă din trecut, Anei nici nu-i trece prin cap că se va îndrăgosti fulgerător de un tânăr misterios și fascinant, dar cu care nu poate fi împreună.
Citește tot rezumatul cărții Zilele noastre care nu vor mai fi niciodata... În timp ce vară se apropie de sfârșit, în decorul uneori idilic, alteori gotic al sanatoriului, Ana se vede prinsă într-un vârtej sofisticat și îndrăzneț, care va deveni și mai tulburător odată cu evenimentul tragic care le schimbă tuturor viețile. O scriitoare depresivă cu tendințe de sinucidere, un fotomodel narcisist, o adolescență bipolară, un puști rebel și… Ana, care nu-și dorește decât să se regăsească. Împreună sunt Învingătorii. *** “Știu că o să mai am obsesii. Știu că foarte probabil o să mai am și depresii. Știu că anxietatea va fi mereu acolo, gata să sară în față oricând și să încerce să preia controlul, numai pentru că e convinsă că poate. Știu că atacurile de panică vor rămâne pentru mine ca niște colegi de școală primară; ne vom mai vizita din când în când, sau ne vom întâlni pe stradă, și ne vom minuna de cât de tare ne-am schimbat cu toții și, în același timp, ceva din noi a rămas la fel și așa va fi pentru totdeauna. Știu că mă voi mai simți defecta până în ultima fibră, și fără vindecare. Știu și că, dincolo de astea, vor mai fi și multe alte sentimente. Știu că am să mai fiu fericită. Știu că am să mă mai pierd, pentru că nu se poate altfel. Dar știu la fel de bine și că am să mă regăsesc după momentele de rătăcire. Întreagă și vie, la fel ca întotdeauna. Iar asta, azi, acum, îmi este de ajuns.”     Fragment din romanul "Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată" de Cristina Nemerovschi:     “— Ce te doare cel mai mult în momentul ăsta?, mă întrebase Sîn, pe nepregătite.     Mi-am verificat în minte corpul, din cap până-n picioare. Emilia mă învățase să fiu atentă la toate senzațiile mele, să mi le notez conștiincioasă și să i le povestesc atunci când ne vedem. Nu mă durea nimic fizic. Am intrat în mintea mea, hotărâtă să identific cea mai mare suferință de acolo. Era haos. Cred că din cauza serotoninei, care plutea libera și inundă totul, deși încă nu-și făcea simțită prezență în felul cum vedeam lucrurile. Și totuși, în ciuda haosului, am găsit.     — Ca pierdem totul. Sau, mai ales, că eu pierd totul. Că stau aici și îmi e frică tot timpul, în loc să trăiesc cu adevărat. Și, dacă mă voi face bine într-o zi și voi vrea să trăiesc, poate că n-o să mai găsesc nimic acolo, dincolo de ziduri. Stau și aștept prea mult, și poate că o să fie prea târziu. Sau, pur și simplu, o să uit cum e să trăiești.     — Asta e o prostie, comentase Sin, aruncând țigara fumata până la filtru în iarba uscată deja, care tânjea după o ploaie.     — De ce?, l-am întrebat. E ceea ce simt acum. Mi se pare că numai eu stau în loc, prinsă ca într-o plasă de păianjen, iar în jurul meu totul merge ca și până acum, în ritmul lui. Doar eu mi-am pierdut mersul. Sunt o împleticită în ceață. Iar lucrurile trec, trec și nu se mai întorc. Nici măcar nu le pot vedea bine, în timp ce trec pe lângă mine. Plasa de păianjen îmi stă pe ochi. Totul e real, iar eu nu-s aici.     — Nu, de asta ziceam ca o prostie. Tu crezi că e trai e altceva decât e de fapt. Să trăiești înseamnă să simți, nu să treci prin întâmplări. Poți să treci prin întâmplări, dar să fii mort. Trăiești atunci când simți ceva față de întâmplările tale, nu când ele ți se întâmplă propriu-zis. Întâmplările fără mintea noastră sunt nule, lipsite de valoare. Chiar nu înseamnă nimic. Și chiar nu le pierzi. Ți le imaginezi. Simți ceva, tocmai gândind că le pierzi. Gândește-te ce sunt amintirile. Sunt sentimente, nu?” Citește mai puțin...