Timpul splendorii

    „O văd pe Andreea Nanu ca pe un dirijor care și-a împărțit orchestra, exersând în camere separate: instrumente cu corzi, apoi suflători, apoi percuțiile… într-o arhitectură epică amplă, aproape paradoxală.
Citește tot rezumatul cărții Timpul splendorii... O scriitură care practică destinul simfonic; un roman de eufonii, de puritate senzorială, de sinestezii care corespund unei viziuni estetizante asupra vieții. Tetralogia Andreei Nanu are nevoie de un cititor rafinat, capabil să palpite în fața unei proze inițiatice care cultivă transfigurările, chiar și metempsihoza… o proză care răstoarnă radical orizontul pervertit din literatura de astăzi. Avem un punct de vedere auditiv și olfactiv – însuși diafanul, inefabilul care fecundează toată carnalitatea și concretețea – și un al șaselea simț, ce învăluie totul… O văd pe autoare ca pe un copil de o puritate absolută care se uita la un acvariu enorm. Privește această lentoare extraordinară, coregrafia peștilor din altă lume. O privire hipnotică și hipnotizantă pe o realitate care merge, invariabil, au ralenți. Totul este încetinit, totul este lăsat ca pe un fund de mare pe care evoluează cele mai ciudate specii de pești. Este acolo o forță uriașă, misterioasă ca nașterea și moartea.” (Dan C. Mihăilescu)     „Încercând să definească barocul, Edgar Papu a vorbit de un fast al declinului, folosind ca exemplu splendoarea culorilor dobândite toamna de frunzișul arborilor. Dacă ar fi trăit, marele om de cultură ar fi fost încântat să citească romanul Timpul splendorii de Andreea Nanu, care îi confirma ideea. în acest al patrulea volum din tetralogia sa inspirată de poetica anotimpurilor, autoarea încheie ceea ce s-ar putea numi o sagă a familiei Tauber așezându-și personajele în lumina melancolică a toamnei. Pictura, muzică, literatura se întrepătrund armonios, ca într-o sinteză a artelor, pentru a reprezenta dară de farmec pe care o lăsă trecerea unui om ales prin lume.” (Alex. Ștefănescu)      Fragment din volum:     “Pendula din perete bate ora zece. Ceasul meu arată zece și un sfert. Mă apropii de fereastră, să văd dacă mai e cineva prin preajmă. Nimeni, strada Zambaccian e pustie, bântuită doar de ochiul nepăsător al lunii. Un alt ticăit mă face să tresar. Pe jumătate acoperită de draperia groasă din catifea, așezată pe un gheridon italian cu picioare sculptate și aurite, cu blat din pietra dură, o pendulă din bronz cu doi amorași care-și disputau aceleași ore, de această dată unsprezece, ca și cum timpul s-ar fi grăbit, trăgându-mă de mânecă să-L urmez prin încăperile casei. Pașii mi se afundau în covorul moale dându-mi senzația că plutesc în obscuritatea sufrageriei înalte. Tot luna, cea obișnuită să-mi alunge somnul, mi-a venit în ajutor scoțând la iveală, pe măsură ce privirea mea capătă curaj, obiectele interiorului somptuos. Salonul cu ferestre înalte se întindea ca o navă orientată de-a lungul străzii. Înaintam cu teamă și luna odată cu mine, încurajându-ne unul pe altul. Tot salonul era decorat cu mobilier din lemn aurit iar pe peretele de apus o imensă tapiserie Beauvais recompunea în împunsături fine pe mătase scene de vânătoare cu personaje fabuloase, pierdute într-un decor vegetal luxuriant. Aș fi stat să le cercetez expresia chipurilor dar nu era timp pentru așa ceva. Nu mai știam pentru ce venisem, într-atât eram de uluit în casa Ollăneștilor care semăna mai degrabă cu un muzeu. Și mai straniu era, dincolo de atmosferă aseptică, faptul că toate acele obiecte de colecție, deși păreau moarte, mă duceau cu gândul la viețile furate nonșalant de Ollănești, tatăl și fiul, confiscate și înghesuite cu de-a sila. Între corpurile bibliotecii garnisite cu volume grele, legate în piele, erau două vitrine gemene în care tot ochiul întors al lunii mi-a arătat porțelanuri vieneze și englezești, platouri de faianță aduse din Rusia și Italia, vase de ceramică din Orient, chiar și un băhut Ludovic XV cu aplicații de bronz și marmura deasupra căruia fusese agățat un peisaj de Iosif Rosenbluth." Citește mai puțin...