Nu poți avea încredere în propriile amintiri. Nu poți avea încredere nici în relatările altora. Așadar, cum poți să afli ce s-a întâmplat cu adevărat în noaptea aceea? Psihologul James Cobb susține într-o noapte ploioasă, la New York, o prezentare despre arta recuperării memoriei pierdute.
La plecare este abordat de un străin: un om aflat pe moarte, care îi povestește că, în urmă cu aproximativ patruzeci de ani, s-a trezit într-o cameră de hotel alături de o femeie ce fusese ucisă, dar nu își amintește ce s-a întâmplat. Cobb trebuie să afle dacă are de-a face cu un om nevinovat sau cu un criminal. Însă ițele acestui mister vechi sunt mult mai încâlcite decât par la prima vedere. Fragment din cartea "Cartea secretelor" de Eugen Ovidiu Chirovici: "In weekend am luat un caiet de notițe și am scris toate întrebările care rămăseseră fără răspuns. Citisem de două ori jurnalul lui Abraham Hale de la cap la coadă și făcusem și un rezumat al rapoartelor lui Mallory. O întrebare: Abraham Hale era deja instabil psihic în perioada aceea de la Paris, așa cum îl descrisese Josh, sau starea lui se deteriorase ulterior, după toți acei ani petrecuți în sărăcie și teamă, cu inima franță din cauza tragediei petrecute acolo? Dacă spusese adevărul în însemnările lui și în anii '90 Josh își folosise într-adevăr banii și puterea pentru a-i înscena o crimă și a-l trimite pentru totdeauna în acel spital pentru bolnavii psihici periculoși? Dacă Hale ar fi încercat vreodată să dezvăluie poliției adevărul despre noaptea aceea de la Paris, nu ar mai fi fost crezut. Am căutat pe Google și am găsit site-ul fundației The White Rose. Potrivit prezentării, instituția era finanțată printr-o moștenire lăsată de domnul Salem H. Fleischer, tatăl lui Josh. Dar ceva mi-a atras atenția: Josh îmi spusese că părinții lui muriseră într-un accident de mașină în 1973, însă fundația fusese înființată patru ani mai târziu, în februarie 1977. Mi-am notat numărul președintelui consiliului director, Lionel J. Carpenter. După câteva încercări eșuate de a vorbi cu el la telefon, o asistență ursuză mi-a făcut în cele din urmă legătură. M-am prezentat și i-am spus că sunăm din partea răposatului Joshua Fleischer. A devenit imediat interesat. - Domnule Cobb, ați vorbit recent cu Joshua? Vreau să spun, față-n față? Când? - Da, domnule Carpenter, l-am întâlnit în Maine. I-am fost oaspete câteva zile, în octombrie anul trecut. - N-am avut plăcerea să-l văd în ultimele patru decenii, m-a informat el, spre surprinderea mea. Am preluat conducerea acestei fundații încă de la înființarea ei, la cererea lui Joshua, dar apoi n-am mai păstrat legătura... Avocatul lui m-a sunat în urmă cu ceva timp și mi-a spus că a murit. - Din păcate, este adevărat. Avea leucemie. În acest context a apelat la serviciile mele. Sunt psihiatru, iar domnul Fleischer a fost unul dintre pacienții mei. - Am auzit de dumneavoastră, domnule Cobb. V-am văzut recent la televizor, cred. Ați publicat o carte, nu-i așa? - Da, așa este. Domnule Carpenter, vreau să vă întreb ceva, dacă nu vă deranjează: fundația a fost înființată de Joshua sau de tatăl lui? - Într-o anumită măsură, a fost ideea lui Joshua, a răspuns el, precaut. Însă n-aș vrea să discut astfel de aspecte la telefon. Dacă vă permite programul, ne putem întâlni în această după-amiază. Mâine plec din oraș pentru câteva zile. Ne putem vedea aici, la biroul meu, la ora cinci? - Sigur că da, vă mulțumesc, voi fi acolo."
