Carol al II-lea

Carol al II-lea. Un rege roman sub povara epocii sale Această carte, care se adresează în primul rând celor care încep să se inițieze în tainele istoriei naționale, spune povestea unui prinț sclipitor, de la care s-au așteptat atâtea, și a unui Rege care a reușit, atât cât i-a stat în putință, să se ridice la înălțimea acelor așteptări. Însă, dincolo de poveștile care-I prezintă ca militar, diplomat și om de stat, această carte ne arată și dimensiunea profund umană a Regelui Carol al II-lea cu toate contradicțiile pe care le presupune existența umană, cu fericirea și bucuriile ei.    Dintre cei patru regi ai României, Carol al II-lea este cel mai controversat.
Citește tot rezumatul cărții Carol al II-lea... Dar această imagine, care are, ce-i drept, și o sămânță de adevăr, este de fapt una nedreaptă. Născut și crescut într-o perioadă de mari frământări internaționale (Războaiele Balcanice și Primul Război Mondial) și de mari împliniri (realizarea României Mari), Carol al II-lea a fost, într-un sens, un Rege tragic. Probabil că România s-ar fi confruntat cu nenorociri indiferent cine ar fi fost pe Tronul regatului. Dincolo de tragedia istorică, însă, Carol al II-lea – fire extrem de inteligență, dar rebela (lucru periculos pentru un monarh) – a făcut și multe greșeli în plan personal, dovedind, o dată în plus, ca și regii sunt oameni ca toți muritorii și că sunt doborâți de pasiuni pe cât de omenești, pe atât de tulburătoare.   Ar fi, însă, greșit să judecăm personalitatea Regelui Carol al II-lea doar din acest unghi. Ar trebui să ne uităm la superbele clădiri din Capitală și din țară – construite din inițiativa să ori terminate la insistențele sale –, ar trebui să ne amintim că faimoșii scriitori interbelici cu care ne mândrim astăzi (Eliade, Cioran, Ionescu și Noica) și marii artiști (de exemplu, George Enescu) s-au afirmat în timpul domniei acestui Rege iubitor de cultură și au fost sprijiniți de fundațiile înființate de el. Ilustrații de Yanna Zosmer Fragment din cartea "Carol al II-lea" de Adrian Cioroianu și Eduard Matei: "La sfârșitul secolului al XIX-lea, România a profitat de contextul internațional, reușind să devină un stat independent (în 1877) și un regat cu o dinastie puternică (în 1881). Dar, la începutul secolului al XX-lea, zona Balcanilor dădea noi semne de agitație. În octombrie 1912 a izbucnit Primul Război Balcanic - între coaliția statelor Muntenegru, Bulgaria, Serbia și Grecia, pe de o parte, și Imperiul Otoman, de cealaltă parte. Inițial, România a adoptat neutralitatea. Conferința de Pace care a pus capăt conflictului s-a desfășurat la Londra, în mai 1913, dar a generat nemulțumiri între învingători. Turcia, învinsă, urma să cedeze toate teritoriile europene, mai puțin Constantinopolul, Albania a obținut independența, dar Bulgaria s-a considerat înșelată în așteptările ei. Rapid, nemulțumirea Bulgariei s-a transformat într-o "declarație de război" la adresa foștilor aliați: în iunie 1913, armata bulgară a atacat armatele sârbă și greacă. S-a declanșat astfel cel de Al Doilea Război Balcanic. Cu un nou conflict în vecinătatea ei, România nu mai putea rămâne neutră: mobilizarea armatei noastre a început în primele zile ale lunii iulie 1913, iar pe 10 iulie, România a declarat război Bulgariei. Armata română, avându-i în fruntea sa pe Regele Carol I, Prințul moștenitor Ferdinand I și pe Principele Carol, a trecut Dunărea pe la Bechet și Corabia, pe un pod de vase, fără a întâmpina rezistența din partea armatei bulgare. Peste o săptămână, trupele române au ajuns la 20 de kilometri de Sofia - capitala Bulgariei fiind izolată, iar căile de comunicație, tăiate. Țarul Ferdinand al Bulgariei i-a solicitat Regelui Carol I oprirea înaintării armatei române." Citește mai puțin...