Memorii in papuci

    Memorii în papuci, un titlu voit autoironic, este un prequel ce închide bucla confesiunilor cu iz documentar deschise în 2013 de fostul colonel din „Memorii în bocanci”. De data aceasta nu mai este vorba de priviri incomode în universul închis al armatei, ci de o neiertătoare anamneză nu numai printre iubiri, prietenii, întâmplări din copilărie, adolescența sau studenție, ci și în căutarea propriilor naivități, comoditați, compromisuri, eșecuri și vanități.
Citește tot rezumatul cărții Memorii in papuci... O destăinuire scrisă fără centură de siguranță despre sine și viața cotidiană din Bucureștiul anilor ’60-’80 din perspectiva unui tânăr candid și puțin cam prea naiv. Cu o patetică meticulozitate și pasiune pentru detaliile de atmosferă, fapte, nume și titluri, Călin Hentea evocă filmele, muzicile, cărțile, concertele, secvențele care i-au jalonat tinerețea. Rezultă astfel o inedită frescă a societății românești din „Epoca de Aur”.       Fragment din volum:       “Nu știu de unde mi-a venit pornirea, dar atunci, printr-a VI-a, am început să scriu povestiri eroico-patriotice doldora de clișee preluate din filmele și cărțile de aventuri. De exemplu, istorioară „Aventurile fraților Țintea și Pintea" combină, pe mai multe pagini și episoade, secvențe și personaje inspirate din filmele cu haiduci ale lui Dinu Cocea (seria cu Emanoil Petruț, nu cea cu Florin Piersic), amestecate cu cele din producțiile franceze de capă și spada, frecvente pe ecranele bucureștene la sfârșitul anilor '60. O altă povestire, sentențios intitulată „Misiunea a fost îndeplinită", încerca să împace filmele sovietice debordând de partizani cu clișeele producțiilor americane despre operațiuni de commando în cel de-al Doilea Război Mondial, dar acțiunea mea îi avea pe comuniștii români în rolul principal. La fel de onest-patetică era și „Devotament", o povestire al cărei subiect mi-a fost sugerat de tată, despre fratele lui cel mai mic, Dionise, care în timpul inundațiilor catastrofale din primăvara lui 1970 transportase zi și noapte, ca șofer de camion, de la uzina „Automecanică" din Mediaș la București și retur, piese ce trebuiau recondiționate sau aprovizionate. Nici una dintre aceste povestiri nu a fost publicată și probabil că nici nu am îndrăznit o asemenea intenție. Pur și simplu îmi plăcea să scriu, să compun, hârtia albă mă atrăgea ca un magnet pentru a o umple cu stiloul (încă de atunci evităm pixul), așternând printre liniile dictando cuvinte, fraze, care se îmbulzeau nerăbdătoare să iasă din mine. Mă simțeam foarte satisfăcut scriind și eram conștient că prin ceea ce făceam mă distingeam de toți ceilalți colegi ai mei. M-am lăsat de scriitura unor astfel de povesti entuziast-istorice, considerându-le deja jenant de naive, abia atunci când am pășit în liceu, dar simultan am început să scriu în Caietul Cartonat Albastru.     Din nou sănătoasa siguranță de sine, insuflată de mamă, mi-a dat curajul - era o chestie tare pe vremea aceea, în 1973 - să-i scriu lui Nicolae Minei, redactor-șef adjunct al „Magazinului istoric" și autor al volumului Frontul invizibil (pe care tocmai îl devorasem)." Citește mai puțin...