Pentru prima oară în limba română, Crescătorul de gorile reprezintă o fascinantă și neașteptată antologie de povestiri „africane”, narate însă de o voce occidentală. După succesul uriaș al rubricii Aquafuertes portenas (Acvaforte din Buenos Aires) din ziarul argentinian El Mundo, Roberto Arlt pleacă în Spania, în februarie 1935, în căutare de noi surse de inspirație pentru articolele sale (rezultând seria Aquafuertes espanolas, la fel de bine primită de către public), extinzându-și apoi călătoria spre orașele Tanger, Tetuan și Ceuta din nordul Africii.
Descoperă aici o lume fascinantă care, la numai 4 ore distanță de Spania, păstrează obiceiuri medievale, unde „trăiește o mulțime compactă și pitorească, materialistă, poetică, necruțătoare și cu porniri de ciudată generozitate” (Ediciones del Viento). Misterioase ori pline de cruzime, dar și amuzante, povestirile inspirate din această experiență marocană au fost publicate în suplimentele El Mundo Argentino și El Hogar în 1936, apoi reunite în volum în 1941 și constituie un capitol distinct al operei arlțiene, semnătura care a influențat semnificativ literatura sud-americană a secolului XX. Julio Cortazar: „Alaltăieri l-am terminat de recitit și azi încep paginile acestea încălzit, puțin dezolat ca Arlt mi-a alunecat din mâini, odată cu ultima povestire din Crescătorul de gorile. M-a lăsat singur în fața foilor albe și a unei mări albastre, profunde, care nu-mi folosește la mai nimic.” Fragment din volum: “Lanțul de ancoră Când am vizitat Marocul, la sfârșitul anului 1935, subiectul general al conversațiilor se rotea în jurul spionilor puterilor străine. Tanger se transformase într-un soi de cartier general al diverselor Servicii Secrete. La Algeciras începea să se simtă deja atmosfera aceea tulbure de apărare și contraapărare, care avea să se extindă în toată Africa de coastă. Dintre poveștile adevărate și aventurile cu spioni care mi-au fost istorisite, “Lanțul de ancora” mi se pare cea mai teribilă. Într-o noapte, stăteam așezat la masa unei cafenele din curtea numită Piață Mică din Tanger, însoțit de un bărbat ce purta modestă uniforma de agent de hotel. Acest omuleț, cu ochii plini de ironie, privea cum treceau măgarii băștinașilor printre mese, în timp ce-mi spunea pe ton caritabil: - În Africa să nu vorbiți niciodată de politică. Să nu aveți încredere în nimeni. Și, ca să-i urmez sfatul, am început prin a nu avea încredere în el. Îndeplinea serviciul de agent de hotel între două importante centre turistice din Algeciras și Tanger. Adică stătea cu un picior în Spania și cu celălalt în Africa. Adevărata lui slujbă era cea de ofițer de poliție. Nu știu pentru care poliție lucra – cea engleză, franceză, spaniolă sau italiană. Era foarte bun prieten cu alt bărbat care lucra la benzinăria așezată strategic la ieșirea drumului de la Tanger la Tetuan. Bărbatul de la benzinărie, cu fața rozie, ochi albaștri și surâs prostesc, vorbea în franceză, engleză și... arabă. Despre omul acesta modest, care, știind trei limbi străine, se dedică administrării unei stații de benzină, mi-a spus într-o zi Sergia Leucovich: - Fiți atent. Din locul unde lucrează, omul acesta controlează filiera tuturor trecerilor de la Tanger la Melilla, Ceuta sau Tetuan. Omul de la stația de benzină făcea parte din Intelligence Service."
