Romanul Al Treilea Reich este jurnalul lui Udo, un tânăr german care se străduiește să-și împartă vacanța petrecută în Spania între iubita să Îngeborg și pasiunea pentru wargames. Planurile idilice le sunt spulberate de întâlnirea cu un turbulent cuplu de conaționali, cu doi spanioli dubioși, cu o proprietară de hotel de care Udo fusese atras în adolescență și mai ales cu un misterios sud-american împotriva căruia Udo va juca o partidă de "Al Treilea Reich" care va deveni treptat mai reală decât existența, ea însăși nelipsită de întâmplări violente și enigmatice.
În literatură, puține lucruri sunt în același timp tragice și frumoase ca un roman perfect publicat postum. Este un ultim dar din partea cuiva care nu mai poate dărui, un triumf oarecum atenuat de conștiința faptului că autorul a dispărut pentru totdeauna. Când romanul 2666 al chilianului Roberto Bolano a fost publicat în 2004, lumea literară a rămas uluită. (...) Doar că nu era chiar ultima lui capodoperă. La puțin timp după moartea lui, moștenitorii au descoperit un manuscris nepublicat, Al Treilea Reich, scris cu mai bine de 20 de ani în urmă. Chiar dacă nu are artificiile narative ale Detectivilor sălbatici, cartea sa premiată din 1998, sau întinderea monumentală a romanului 2666, nu este mai puțin strălucit. Compătimitor, tulburător și simțit profund, este un dar la fel de frumos ca tot ce ne-a oferit Bolano. - Michael Schaub Autor recomandat de Doină Ruști în cadrul proiectului Libris, "Oameni și cărți ". Fragment din cartea "Al Treilea Reich" de Roberto Bolano "De două ori am vorbit cu Frâu Else. Întâlnirile cu ea n-au fost atât de mulțumitoare pe cât aș fi dorit. Prima a avut loc pe la unsprezece dimineața; puțin înainte o lăsasem pe Ingeborg pe plajă și mă întorsesem la hotel ca să rezolv niște lucruri. Am găsit-o pe Frâu Else la recepție, ocupându-se de niște danezi care plecau, după cum se putea deduce după valize și după bronzarea desăvârșită, etalată cu mândrie. Copiii lor târau pe coridorul de la recepție niște enorme pălării mexicane de pai. Odată încheiate frazele de rămas-bun, cu promisiunea unei revederi neîndoielnice în anul următor, m-am prezentat. Sunt Udo Berger, am spus întinzând mâna și zâmbind cu admirație; aveam și de ce, în clipa aceea, văzută de aproape, Frâu Else mi se înfățișă mult mai frumoasă și cel puțin la fel de misterioasă ca în amintirile mele de adolescent. Totuși, ea nu m-a recunoscut. Vreme de cinci minute a trebuit să-i explic cine sunt, cine îmi sunt părinții, câte veri petrecuserăm în hotelul ei, ba chiar să evoc anecdote uitate și destul de descriptive, pe care aș fi preferat să le trec sub tăcere. Toate astea în picioare la recepție, în timp ce plecau și veneau clienți în costum de baie (eu însumi purtam doar un șorț și niște sandale), care întrerupeau mereu eforturile făcute de mine pentru ca ea să mă recunoască. În cele din urmă a zis că da: familia Berger, din Mnchen? Nu, din Reutlingen, am corectat-o, deși acum eu locuiam în Stuttgart. Firește, a adăugat, mama mea era o persoană încântătoare. Își amintea de tata și de mătușa Giselle."