Pestele cu aripi

Peștele cu aripi este o colecție de proze scurte, în care societatea autohtonă și contemporană este scrutată din cele mai neutre unghiuri cu putință. Totul se întâmplă în interiorul unui algoritm social și psihologic care pare, pe de o parte, bine-cunoscut, însă care reușește mereu să surprindă prin soluțiile inedite de final sau prin reciclarea ingenioasă, prin transformarea aproape incredibilă în athanor-ul prozastic, a unor prejudecăți și tabuuri.
Citește tot rezumatul cărții Pestele cu aripi... Directețea discursului vine să întărească sentimentul de déjà-vu care este spulberat, proză cu proză, în momentele în care Răsvan Popescu apăsă pedala inefabilului. Fiecare dintre aceste povestiri este un scurtmetraj în sine, experiența autorului în domeniul scenaristicii spunându-și cuvântul, însă ceea ce face aceste narațiuni să fie cu adevărat speciale, dincolo de teme și personaje, este capacitatea autorului de a lăsa finalurile deschise, de a găsi mereu portița optimă prin care, deși un ciclu se încheie, nimic nu se termină, totul se continuă, se prelungește în mintea cititorului și de acolo în viața comună. - Cosmin Pertă     Cuprins:     • Eliberare • Cîinele • Opera vieții • Doi infirmi • Cum să furi un milion • Război în bucătărie • Crucea cu antena • Iola sălbatică • Revoluția copiilor • Viol • Un mărunt handicap numit singurătate • Subomul • Viața trăită din plin • Legitimă apărare • Păstrați curățenia orașului • Marionetele, singure • Cum am murit • Peștele cu aripi • Castelul Oului     Fragment din volumul "Peștele cu aripi" de Rasvan Popescu:     “Peștele cu aripi     Avea 55 de ani și refuză să îmbătrînească. Tocmai își vizitase tatăl la azil, de unde nu va mai ieși niciodată. Sigur, preferă să-i spună cămin. Nu neapărat boala îl condamnase, ci contextul. Se consolă cu gîndul că seniorul avea cea mai bună îngrijire, chiar și psihiatru. Acasă, ce i-ar fi putut oferi? Drepturile de autor nu ajungeau pentru leafa unei infirmiere permanente și nici spațiul nu permitea. Ca să nu mai vorbim de modul lui de viață, de burlac convins. În plus era mai mereu plecat: festivaluri, turnee, seminarii, conferințe...     Împingea căruciorul în tăcere pe aleea de platani. Ocolea o mașină de tuns iarba, ca să nu-l agite. Bătrînul moțăia cu capul în piept pînă „la duble" unde se înviora brusc. Locul nu avea nimic special, poate doar un aspersor ca atîtea altele, totuși, cu o precizie matematică, seniorul cerea să se ridice tocmai în acel punct imaginar, „Ia să punem balamalele la treabă!" Urmă o cursă înainte și înapoi pe vreo 10 metri, sprijinit în bastonul de bambus: el o numea „o dublă". Dacă într-o zi făcea trei, a doua zi făcea patru și următoarea cinci: toată viața a crezut în autodepășire. Seniorul părea să aștepte ceva important. Aspersorul își încheie rotația și-l stropi drept în față. Bătrînul primi jetul cu gura deschisă, ca un broscoi. Plescăi: sănătate curată! Apoi se lăsă să cadă înapoi în cărucior și ațipi instantaneu. Fiul îl împinse pe alee, înainte să se întoarcă stropitoarea. La început, seniorul nu l-a recunoscut sau așa a lăsat impresia. Nu l-a îmbrățișat și nu i-a spus pe nume. Bătrînul profesor de istorie literară și teorie critică îl întîmpină politicos și distant, ca pe un străin. În schimb nu uita să întrebe de fiica sa, măritată-n Australia cu un stomatolog de mai bine de 10 ani: venea rar să-l vadă și atunci îi aducea dulciuri. Printre altele avea și diabet. Cu toate acestea întreba mereu de ea, în timp ce pe fiu îl ținea de rău: doar l-a abandonat aici. Neîncrederea se instalase temeinic. Efectiv se uită prin el. Așa că nu-i rămînea decît să vorbească singur. Îi spunea lucruri fără importanță, cît să umple tăcerea, să spună cuvinte..." Citește mai puțin...