Jane Eyre

Ca pentru a acredita mitul romantic al efemeridelor de geniu, Charlotte Bronte (1816–1855) a creat în scurtul răstimp al vieții o operă remarcabilă. Titlurile ei se succed, cu anxioasa precipitare, la intervale scurte (Jane Eyre, 1847; Shirley, 1849; Villette, 1853, The Professor, postum, 1857), ca tot atâtea încercări de a exorciza un prea timpuriu deznodământ sau, măcar, de a-i suspenda, vremelnic, iminentă.
Citește tot rezumatul cărții Jane Eyre... În Jane Eyre, această tensiune tragică pare să afle un răgaz prielnic care îngăduie sinteza fericită a tradiției prozei de analiză, inaugurată în Anglia de Jane Austen, cu fastul crepuscular al romantismului „gotic” și cu spiritul necruțător de observație realistă al romanului epocii victoriene, aflată atunci la începuturile ei. - Cornel Mihai Ionescu   Felul cel mai concis de a defini importanța contribuție adusă de Charlotte Bronte literaturii mi se pare a fi următorul: ea a atins expresia romantismului celui mai elevat prin mijlocirea celui mai frust realism. - G.K. Chesterton Fragment din romanul Jane Eyre, de Charlotte Bronte   "În ziua ce urma acestei nopți de nesomn, mă temeam și doream în același timp să-l văd pe domnul Rochester: doream să-i aud iarăși glasul și mi-era teamă să-i întâlnesc privirea. La începutul dimineții, mă așteptam să-l văd dintr-o clipă într-alta. Nu intră des în camera de studiu, dar venea uneori pentru câteva minute și aveam impresia că în ziua aceea trebuia neapărat să se arate. Dar dimineața trecu întocmai ca de obicei și nimic nu întrerupse cursul liniștit al studiilor lui Adele; doar la scurt timp după micul dejun am auzit zgomot înspre odaia domnului Rochester. Se deosebeau glasurile doamnei Fairfax, al lui Leah și al bucătăresei - adică al nevestei lui John - și chiar vocea îmbufnată a acestuia din urmă. Ajungeau până la mine exclamații felurite: "Ce fericire că stăpânul nostru n-a ars!", "E primejdios să ții lumânarea aprinsă toată noaptea", "Ce noroc că a avut prezenta de spirit și s-a gândit la cana cu apă!", "De ce n-o fi trezit pe nimeni?", "Numai să nu fi răcit dormind pe canapeaua din bibliotecă!" După multă taifăsuială, am auzit cum se curăță mobilele și totul e pus în rânduială. Când am coborât la dejun, am trecut prin dreptul odăii domnului Rochester; am văzut prin ușa deschisă că totul fusese așezat la loc, în desăvârșită ordine; numai patul rămăsese fără perdele. Leah stătea în pervazul ferestrei și spală geamurile înnegrite de fum. Tocmai voiam să-i spun ceva, fiindcă aș fi dorit să aflu ce lămuriri dăduse domnul Rochester asupra întâmplării, când, apropiindu-mă, am observat că în cameră mai era cineva: o femeie ședea pe scaun lângă pat și coșea inele la niște perdele noi. Nu era nimeni alta decât Grace Poole. Stătea acolo, serioasă și tăcută, ca de obicei, îmbrăcată într-o rochie aspră, cafenie, sorț cu șireturi, basma albă și bonetă. Coșea cu mare atenție și părea cu totul cufundată în lucrul ei. Fruntea-i aspră și trăsăturile grosolane nu arătau defel paloarea sau deznădejdea pe care te-ai fi așteptat să le descoperi pe chipul unei femei care încercase să ucidă, a cărei victimă reușind să scape teafără o urmărise până în vizuina ei și (după cum credeam eu) îi ceruse socoteala de crimă ce voise s-o săvârșească. Eram uimită, buimăcită. Pe când o priveam, ridică ochii; nici o tresărire, nici o roșeață sau paloare, care să-i trădeze emoția, conștiința greșelii sau teama de a fi descoperită." Citește mai puțin...