Jane Eyre

Ca pentru a acredita mitul romantic al efemeridelor de geniu, Charlotte Bronte (1816-1855) a creat în scurtul răstimp al vieții o operă remarcabilă. Titlurile ei se succed, cu anxioasa precipitare, la intervale scurte (Jane Eyre, 1847; Shirley, 1849; Vilette, 1853, The Professor, postum, 1857), ca tot atâtea încercări de a exorciza un prea timpuriu deznodământ sau, măcar, de a-i suspenda, vremelnic, iminentă. În Jane Eyre, această tensiune tragică pare să afle un răgaz prielnic care îngăduie sinteza fericită a tradiției prozei de analiză, inaugurată în Anglia de Jane Austen, cu fastul crepuscular al romantismului "gotic" și cu spiritul necruțător de observație realistă al romanului epocii victoriene, aflată atunci, la începuturile ei.
Citește tot rezumatul cărții Jane Eyre... - Cornel Mihai Ionescu Fragment din romanul "Jane Eyre" de Charlotte Bronte:   „Dar și in alte aspecte, la fel ca în acesta, deveneam tot mai îngăduitoare față de stăpânul meu: îi uitam toate cusururile, pe care altă dată le urmărisem atent. În trecut mă străduisem să îi studiez toate părțile caracterului său: să accept râul alături de bine și cântărindu-le obiectiv și pe unele, și pe celelalte, să pronunț o sentință corectă. Acum nu mai vedeam nimic rău. Sarcasmul care mă îngrozise, asprimea care mă speriase altădată, nu mai erau acum decât condimente picante într-un preparat ales: prezența lor era puternică, însă în absența lor ar fi făcut mâncarea să-mi pară, prin contrast, insipidă. Cât despre acel vag ceva - era oare o expresie sinistră sau îndurerată, una vicleană sau profund mâhnită? — care i se dezvăluia unui observator atent, apărând când și când în ochii lui, apoi se ascundea din nou înainte să apuce cineva să cuprindă cu mintea bizară profunzime astfel descoperită parțial, acel ceva care în trecut mă făcuse să mă tem și să mă feresc, ca și cum m-aș fi rătăcit printre dealuri vulcanice și aș fi simțit brusc pământul cutremurându-se și l-aș fi văzut căscându-se larg: acel ceva, din când în când, îl mai zăream și îmi făcea inima să vibreze dureros, dar nu și nervii să îmi încremenească de spaimă. În loc să să îmi doresc să mă feresc din calea acelui lucru, tânjeam doar să îndrăznesc — să îl ghicesc și o considerăm pe domnișoara Ingram fericită, pentru că într-o bună zi ar fi putut să privească pe îndelete în acel abis, să-i exploreze secretele și să-i deslușească natura. Între timp, pe când eu mă gândeam doar la stăpânul meu și la viitoarea lui mireasă — îi vedeam doar pe ei, auzeam doar conversațiile lor și eram atentă doar la gesturile lor cu greutate — restul oaspeților erau ocupați cu propriile interese și plăceri diferite. Lady Lynn și lady Ingram continuau să se consulte în discuții solemne, clătinând din turbane una spre cealaltă, și ridicau în aer cele patru mâini în gesturi reflexe de surpriză, mister sau groază, în funcție de subiectul bârfelor lor, precum o pereche de marionete uriașe. Blândă doamna Dent discută cu binevoitoarea doamnă Eshton, iar cele două îmi adresau uneori câte un cuvânt sau un zâmbet politicos. Sir George Lynn, colonelul Dent și domnul Eshton discutau politică sau probleme din district ori aspecte legate de justiție. Lordul Ingram flirta cu Amy Eshton; Louisa cântă la pian și din voce pentru și cu unul dintre domnii Lynn, iar Mary Ingram ascultă languroasă discursurile galante ale celuilalt. Uneori toată lumea, ca printr-un acord tacit, suspendă activitatea pentru a urmări și ascultă principalii actori: căci, în fond, domnul Rochester și — deoarece era strâns asociată cu el — domnișoara Ingram, erau sufletul petrecerii. Dacă acesta lipsea din încăpere pentru o oră, o plictiseală vizibilă părea să se lase peste spiritele oaspeților, iar reapariția acestuia avea inevitabil darul de a înviora din nou conversațiile.” Citește mai puțin...