Domina

    S-A ÎNTORS ȘI DOREȘTE SĂ SE RĂZBUNE     O crimă brutală pe străzile Veneției. Un jaf imposibil al unei lucrări de artă inestimabile. Un trecut întunecat de care nu poate să scape.
Citește tot rezumatul cărții Domina... Un dușman neobosit pe care nu îl poate învinge. Judith Rashleigh a reușit în viață. Trăiește în lux, în mijlocul splendorilor Veneției, și se bucură, în cele din urmă, de viață pentru care a fost în stare să ucidă. Dar cineva știe ce a făcut Judith. Judith se poate salva doar dacă găsește o pictură inestimabilă – din păcate, una despre care este convinsă că nu există. Și nu este singura care o caută. De această dată, Judith nu mai conduce jocul. Depășită și încolțită, și fizic, și psihic, se confruntă cu un inamic mai nemilos și mai puternic decât și-ar fi imaginat vreodată. Și, dacă nu câștigă și de data aceasta, moare.     „Delicios de decadent.“ – Sunday Mirror   •   „Letal că Tom Ripley și seducător precum Bacall.“ – Vogue   •   „Fantastic.“ – Daily Mail     Fragment din romanul "Domina" de L.S. Hilton:       „Seara aceea mi s-a părut foarte lungă; am petrecut-o în fotoliul de la fereastră, privind îl campo în compania unei sticle de vin Barolo. Nu prea am vrut să merg la galerie în ziua următoare, dar m-am străduit, iar când am ajuns acasă totul era unde trebuia să fie și m-am simțit rușinată că venisem pe altă rută înainte de a mă descălța de pantofi pentru a urca scările și a introduce în liniște cheia în broască, doar ca mai apoi să deschid furtunos ușa. S-au scurs câteva zile, și mai apoi, după ce făcusem piața și tocmai mă strecurăm înăuntru cu brațele încărcate de pungi de plastic albastre pline cu roșii, piersici, și un kilogram de stridii, am văzut cartea despre Caravaggio zăcând în mijlocul podelei.     Am pus ușor plăsele jos, lăsând ușa deschisă. Am traversat încăperea și am deschis larg ferestrele. Am ascultat mult timp. Din partea din spate a apartamentului se deschideau trei uși: spre bucătărie, spre baie, apoi spre dressing, cu o debara în spatele mașinii de spălat și rafturi largi pentru diversele echipamente necesare într-o casă. Uscătorul m-a anunțat cu un țăcănit scurt că își încheiase ciclul în timp ce eu verificăm dulapul, ceea ce m-a făcut să tresar, dar nimic altceva nu fusese mutat de la locul lui. Masivul șifonier din lemn de nuc, de lângă peretele opus căzii de baie, rămăsese încuiat - mi-am trecut degetele în jurul îmbinărilor, dar cheia se află pe inelul din poșeta mea, iar balamalele nu aveau urme. M-am învârtit în jurul cărții de pe podea, încercând să îmi dau seama ce altceva mai era în neregulă. Toate tablourile erau strâmbe. Foarte puțin, ca și cum ramele ar fi fost atinse de un pămătuf de praf, dar toate erau înclinate ușor spre stânga, având colțul din dreapta sus ceva mai ridicat. M-am apropiat cu grijă de carte și m-am lăsat pe vine pentru a o deschide. Una dintre pagini era marcată. Nu a fost nevoie să mă uit ca să știu că avea să fie Medusa. Semnul de carte era o ilustrată, iar această reprezenta o pictură de George Stubbs. Un peisaj plin de vegetație și cu aer romantic din secolul al XVIII-lea - un cal și trei siluete - Colonelul Pocklington și surorile sale. Îmi aminteam bine de tabloul din perioada în care lucrasem la catalogul cu operele lui Stubbs pentru casa de licitație din Londra. Mi-am luat un scaun și am îndreptat tablourile, apoi m-am așezat pe el și mi-am aprins o țigară. După o vreme am fost nevoită să mă ridic să îmi aduc o scrumieră și eram tot acolo, așezată, când s-a umplut.     Cineva știa.     Știa despre falsul tablou de Stubbs pe care fostul meu șef, Rupert, încercase să îl vândă. Deci persoana respectivă știa, probabil, și despre parteneriatul dintre el și Cameron Fitzpatrick, de la care luasem tabloul. Știa ce îi făcusem lui Cameron. Existau șase persoane care cunoșteau într-o măsură mai mare sau mai mică povestea respectivă. Una dintre ele eram eu. Trei dintre ele erau moarte - Cameron, Leanne, Renaud Cleret. Ceea ce însemna că nu rămâneau decât doi oameni care ar fi putut să îmi dea în vileag povestea. Rupert și Romero da Silva, din cadrul diviziei anti-mafie a poliției din Roma. Nu avea nici o logică. Rupert nu mă avea la mână cu nimic și, chiar dacă ar fi vrut să mă înfunde, nu ar fi putut să o facă fără să își distrugă propria viață. Aceasta fusese dintotdeauna garanția mea în ceea ce îl privea. Da Silva era polițist - dacă voia să mă interogheze, chiar să mă aresteze, existau proceduri, reguli. Nu aceste prostii absurde. Trebuia să mai existe cineva pe care nu îl luasem în calcul.” Citește mai puțin...