Anul potopului

Bine ați venit în universul exorbitant al imaginației lui Margaret Atwood! Dacă Oryx și Crake era povestea zilelor de dinainte de sfârșit, Anul potopului – cum o sugerează și titlul – ne aruncă în mijlocul apocalipsei, relatată din perspectiva celor mai improbabili supraviețuitori: două femei inabile social ale căror vieți eșuează în mijlocul unui grup de fanatici religioși ce așteaptă, ironic, tocmai sfârșitul lumii.
Citește tot rezumatul cărții Anul potopului... Când – ca urmare a actului de terorism genetic din prima carte – majoritatea populației lumii moare, ce vor mai face cei câțiva rămași în viață? Atwood spune pe îndelete povestea acestor ultimi actori umani din istorie, încercând să se descurce într-o lume pe care uneori tocmai lăcomia sau indiferența lor au făcut-o imposibil de recunoscut.   Scrisă cu energie, inventivitate și cu mult fler narativ... O carte captivantă și viscerală ce scoate în evidență talentul pur de povestitoare al lui Atwood. - New York Times Un thriller care-ți va face inima să-ți sară din piept. - Washington Post   Fragment din cartea "Anul Potopului" de Margaret Atwood:   "Am întâlnit-o prima oară pe Amanda în Anul Zece pe când aveam zece ani: am avut mereu o vârstă egală cu numărătoarea anilor, așa că-i ușor să-mi aduc aminte când s-a întâmplat. Era Ziua Sfântului Farley al Lupilor — o zi în care Tinerii Bionieri plecau să adune resturi, zi în care trebuia să ne legăm acele oribile cravate verzi la gât și să colectăm materiale reciclabile pentru obiectele confecționate de Grădinari. Uneori adunăm resturi de săpun, purtând coșuri din răchită și făcând turul hotelurilor și restaurantelor bune, pentru că acestea aruncau o grămadă de săpun. Cele mai bune hoteluri erau în cartierele bogate ale plebeilor — Fernside, Golfgreens și, cel mai bogat dintre toate SolarSpace  —, iar noi mergeam cu autostopul până acolo deși era interzis. Așa erau Grădinarii: îți spuneau să faci un lucru, apoi îți interziceau să alegi calea cea mai simplă. Săpunul cu miros de trandafiri era cel mai bun. Bernice și cu mine luam acasă o parte din el, iar eu îl păstram pe al meu în față de pernă, ca să acopăr mirosul de mucegai al păturii mele umede. Restul li-l duceam Grădinarilor, ca să-l topească în cutiile negre ale mașinilor de gătit solare de pe Acoperiș, apoi să-l răcească și să-l taie în bucăți. Grădinarii foloseau o grămadă de săpun, pentru că-și făceau o mulțime de griji în privința microbilor, dar o parte dintre calupurile de săpun erau puse deoparte. Erau înfășurate în frunze și erau legate de jur împrejur cu sfori făcute din împletituri de iarbă, pentru a fi vândute turiștilor și celor care veneau să caște gura la Târgul de Mărfuri Naturale „Arborele Vieții”, pe care-l organizau Grădinarii, laolaltă cu pungile cu rame și napii, dovleceii și celelalte legume organice pe care Grădinarii nu le consumaseră ei înșiși. Ziua aceea nu era o zi a săpunului, ci o zi a otetului. Mergeam la intrările din dos ale barurilor, cluburilor de noapte și ale cluburilor de striptease și scotoceam prin tomberoane după resturi de vin, turnându-l în gălețile emailate pe care le primeau Tinerii Bionieri. Apoi le târâm după noi, îndreptându-ne spre clădirea Clinicii, unde aveau să fie turnate în butoaiele uriașe din Cameră pentru oțet și lăsate să fermenteze până se transformau în oțet, pe care Grădinarii 11 foloseau ca să-și curețe casele. Ce mai rămânea era pus la decantat în sticlele mici pe care le adunam când plecam la colectat și care aveau lipite pe ele etichetele Grădinarilor. Acestea erau mai apoi vândute la târgul Arborele Vieții, odată cu săpunul. Munca pe care o făceam că Tineri Bionieri urma să ne ofere niște valoroase lecții de viață cum era, spre exemplu, aceea că nimic nu trebuia irosit aiurea, nici măcar vinul din locurile păcătoase." Citește mai puțin...