De ce iubim femeile ed. 2018

Stocul exemplarelor semnate de către autor a fost epuizat . •  Autor distins  cu Thomas Mann Prize pentru literatură E limpede că și adulții au nevoie de povești. Numai că zânele lor și-au scurtat rochiile, și-au tăiat părul care le ajungea cândva la călcâie și au învățat să fie femei, ceea ce e mult mai complicat și mai periculos decât meseria de zână.
Citește tot rezumatul cărții De ce iubim femeile ed. 2018... Un mănunchi de istorii cu femei așadar, spuse simplu, captivant, de un povestaș a cărui viață seamănă ca două picături de rouă cu a lui Mircea Cărtărescu. În fiecare poveste e un sâmbure de neobișnuit care stă ascuns în carnea obișnuitului, în „ordinar" o sămânță de extraordinar care dă rod epic. Un omagiu (adesea în sensul cel mai concret, erotic, al cuvântului) adus femeilor „pentru că sunt femei“. Întrebările criticului: Cine spunea că scriitorul român a uitat să povestească? Cine spunea că e misogin? Fragment din cartea "De ce iubim femeile" de Mircea Cărtărescu: "Cu mulți ani în urmă am trăit o seară ciudată. Viața mea nu e bogată în evenimente, iar pe cele câteva mai expresive pe care mi le amintesc le-am stors la maximum în cărțile mele. Totuși, sunt câteva despre care, din diferite motive, n-am putut scrie, căci doar teoretic „totul e de vânzare" când ești scriitor. În realitate, mii de scrupule și rețineri te fac să omiți câte-un fapt în aparență neînsemnat, dar care (și dovada sunt tocmai scrupulele tale) poate fi un tunel către straturile vulnerabile ale sinelui tău. Noi nu suntem interfața socială pe care o numim „persoana noastră": cineva dindărătul ei, o ființă incomparabil mai vastă, ne controlează, modelează, cenzurează de multe ori gândurile și acțiunile. În după-amiaza acelei zile pariziene văzusem, la Centrul Pompidou, o mare expoziție Andre Breton, pretext, de fapt, pentru o desfășurare de imagerie suprarealistă cum rareori poți vedea într-un singur loc. Mă însoțiseră prietenii la care locuiam, un cuplu tânăr, mixt în mai multe sensuri, căci reunea două râse, două religii și două arte, dar mai ales două fizionomii extrem de contrastante. Ei îi priveam fața reflectată în sticla vreunui Delvaux și părea chiar de acolo, înconjurată natural de femei goale și blonde așteptând (pe cine?) într-o gară pustie. Era aidoma lor, cu excepția părului tăiat violent la ceafă și, firește, a hainelor, între care faimoasa cămașă bărbătească, neagră, în care o văzusem de cele mai multe ori în săptămână cât stătusem cu ei. Cum își găsise românca asta sibianca algerianul cu care locuia, habar n-am. Legătura mea fusese, firește, ea, prin intermediul unei prietene comune, tot muziciană. El era un berber mândru de originea lui, marcată prin tichia de catifea cu ape vișinii și cu fund de atlaz albastru de care cred că nu se despărțea niciodată. Altfel, era, ca și ea, haios, nepăsător, cam leneș... Imposibil de spus din ce trăia. Căci mă-ndoiesc că din actorie, cum (nici măcar nu) pretindea: nu cred că Othello - singurul rol în care-l vedeam cât de cât - se juca destul de des în acele zile la Paris... Din toată expoziția mi-a rămas în minte doar o singură pictură. Cred că sunt țicnit: uneori iubesc câte un tablou atât de tare, încât literalmente îmi vine să dau spargere la muzeu și să plec cu el." Citește mai puțin...