Învelitoarea de blană, de deasupra, dădu semne de viață. Se ridică singură. Îi dezghețase o plapumă vie. Fram sări în patru labe, pe urmă în două. Salută cu palma la tâmplă. Cei doi vânători, deșteptați din morți, se înălțară în capul oaselor.
Priveau unul la altul; priveau la urs. — Dă-mi pipa, Otto! Toată istoria aceasta mă face să cred c-am visat. Numai o pipă are să mă convingă de-s viu ori mort!... Egon se pipăia, într-adevăr, să se încredințeze dacă era viu ori mort. Nimic înghețat. Mâinile mișcau, picioarele la fel. Ce nemărginită plăcere să simți degetele trosnind! lar ursul de circ aștepta cu laba la tâmplă. — E Fram! Nu-ți spuneam eu că e Fram?... Vânătorul sări în picioare. Se clătină de foame. Se rezemă de stâncă de gheață și merse împleticindu-se până la ursul alb. Nu putea spune gândurile întregi, așa cum creșteau în creierul lui istovit. Rostea numai: — Ceea ce ai făcut tu, Fram!... Ceea ce ai făcut tu, Fram!... și, cu obrazul ascuns în blana ursului, începu să plângă. Otto se ridicase și el. Erau acum doi oameni, doi vânători de urși, sprijinin-du-se fără putere, la pieptul unui urs.
