Apologia pirleazului

Titlu disponibil cu autograf; încă 13 exemplare disponibile. Observator atent al realității imediate, Vintilă Mihăilescu creionează în eseurile sale o imagine sui-generis a societății românești actuale, arătînd cum ne raportăm la diferite valori, care sînt noile mentalități și obiceiuri, dar și relația noastră cu propriul trecut și speranțele pentru viitor.
Citește tot rezumatul cărții Apologia pirleazului... Complexele culturale, sărbătorile, dezindustrializarea, munca, elitele și masele, detoxifierea, homo branshatus sau porcușorul Luta devin puncte de pornire pentru analize spumoase, dar și pentru texte polemice de critică socială.   Sensul acestei alcătuiri este acela de a lua în serios pretenția de «antropologie publică» și de a transmite un mesaj de «optimism critic», pe care îl consider util în acest climat public de mizerabilism necritic. Altfel spus, este vorba și despre un mesaj public, nu doar despre o conjuncturală antologie de autor. - Vintilă Mihăilescu   Din cuprins: Muzeul și identitatea Țăranului Român • Cain și Abel în România • Privind obrazele modernității românești • Durkheim și bunica romanului • Religie și democrație • D’ale bucuriilor vieții • Primăvara carnavalului nostru • Povestea de succes a celor 60 de biserici de lemn     Fragment din cartea "Apologia pirleazului" de Vintilă Mihăilescu:  „Era unul dintre primii întreprinzători din sat. Își făcuse un „butic" la stradă, împrejmuind cu un gărduleț cîțiva metri pătrați din spațiul bătăturii. În mijlocul acestei despărțituri de scînduri decupase un pîrleaz care ușura trecerea între gospodărie și butic. Era începutul tranziției și acel pîrleaz mi-a rămas în minte ca fiind cea mai plastică metaforă a trecerii de la economia domestică la cea de piață. Era poate în joc și fascinația mea mai veche pentru spațiile trecerii din geografia simbolică „poporană", de la prispă, pîrleaz și portița, trecînd prin răscruci și hotare, pînă la vămile care despart lumea de aici de lumea de dincolo, legîndu-le astfel printr-o indefinită trecere. Căci, după cum speculează cu finețe Mircea Vulcănescu, nici măcar lumea de dincolo nu este hotărîtă printr-un hotar care să despartă limpede și definitiv cele două spații, ci, într-un fel, este doar la marginea lumii de aici. Mortul este astfel un dalb călător, care pleacă de aici și merge, și merge, și este deja acolo, chiar dacă încă nu a ajuns... În tinerețe, regăseam — sau credeam că regăsesc — această fascinație în fascinația unui Noica pentru intru, pe care îl comparăm, bombastic, cu o prispă a Ființei, loc și trecere în același timp. De fapt, figura hotarului-trecere este emblematică pentru întreaga cultură balcanică, de la „porțile" Orientului ale lui Poincare, asumate de tot românul, pînă la „podul" lui Ivo Andric asumat de tot slavul balcanic. „Metafora podului a fost legată atît de strîns de opera literară a lui Ivo Andric, încît ai tendința să uiți că folosirea ei atît în descrieri exterioare, cît și în fiecare dintre literaturile balcanice, precum și în vorbirea de fiecare zi, frizează banalul" — ne aduce aminte Maria Todorova. Ca întreg balcanismul, acest gen de percepție teritorială își avea însă originea de fapt în discursul Celuilalt. Spre deosebire de geografia simbolică poporană, în mare măsură de origine sacră, brăzdată de garduri și pîrleazuri, de limite și treceri ritualizate, dar nu și dilematice, această geografie politică fixă un întreg spațiu, uriaș, în postura de prag, de trecere înțepenită. În postură și, mai important, în statutul acesta de margine, dincolo de care se afia altceva, profund altfel. Nu ne mai aflăm în practicile spațiale autohtone, ci într-o geografie simbolică produsă de un discurs politic. Această geografie politică s-a vrut multă vreme înrădăcinată — și astfel explicată — printr-o geografie fizică, medierea fiind făcută prin geo-politică. Pentru un Ratzel, de pildă, încrezător în conceptul său de Ethnographisches Land, determinismul geografic capătă o importanță deosebită. De la bunicul meu, geograf, urmaș al lui Mehedinți și admirator — prudent — al lui Ratzel, am aflat astfel pentru prima dată că românii sînt un Randvolk, un popor de margine, ceea ce explică multe dintre caracteristicile lor și particularitățile istoriei acestora. Un „popor de margine" așezat undeva pe „istmul" dintre Marea Adriatică și Marea Caspică, ce lega „peninsula" europeană de "continentul" asiatic, inevitabil coridor de trecere pentru marile migrații. Lucrurile erau, bineînțeles, mult mai complicate și detaliate, dar, în esență, toate acestea se bazau pe o astfel de viziune globală." Citește mai puțin...