Cainele de Teracota

Seria Comisarul Montalbano. Bestseller internațional cu peste 10.000.000 de exemplare vândute. Ochiul și timpanul justiției, comisarul Montalbano are obiceiul de a-și conduce investigațiile în funcție de propriile afinități ambientale: este un sicilian atât de desăvârșit, încât pentru el fiecare indiciu se transformă într-un mesaj, eventual codificat, care trebuie decriptat simbol cu simbol, asemenea limbii arhaice pe care el însuși continuă – cu inflexiuni moderne, totuși – s-o vorbească.
Citește tot rezumatul cărții Cainele de Teracota... Dar de data aceasta, delictul mafiei are și o codă: o crimă și mai tulburătoare, cu trimiteri ritualice. Ascunse într-o peșteră se află doi tineri uciși, îmbrățișați, păziți de un uriaș câine de teracotă. O crimă datând de mai bine de cincizeci de ani. Cu toate acestea, Montalbano investighează frenetic, ajutat de o mulțime de bătrânei bine-intenționați și săritori la nevoie: „o anchetă în papuci, într-o casă parcă din alte vremuri, în fața unei cești de cafea.“  Sicilia este ținutul care s-a pretat dintotdeauna genului polițist, furnizând un fermecător spectacol al contrastelor și arhaismelor. Cu toate acestea, Camilleri este un inovator – în sensul propriu al termenului – al romanului de suspans sicilian. Are o grație aparte a cuvân­tului scris, un limbaj care glisează spre dialect fără efort sau efecte supărătoare pentru cititor, o forță im­presio­nantă a comicului, dar mai ales o intuiție desăvârșită asupra unor sce­nografii inedite, asupra acelui amestec unic de culturi milenare cu ceea ce sociologii numesc „mo­dernism fără evoluție“. Fragment din roman: "- Ei bine, vă-nșelați. Accidentele le fac oamenii cu mâna lor. Adicătelea, când unu' le cauta cu lumânarea, totdeauna se găsește altcineva dispus să-i facă pe plac. Uitați, vă dau un exemplu, ca să vă lămuresc. Mimi Crapanzano muri anu' asta, în februarie, în timp ce înota în mare. Înecat. Moarte accidentală, careva-sazică. Acu', vin eu și-ntreb: câți ani avea 'mnealui, Crapanzano, când a crăpat? Apăi, cincizeci și cinci avea. Și de ce, mă rog frumos, a vrut el mort-copt, la vârsta lui, să facă baie-n mare cu tot geru' de afară, ca pe vremea când era picciotto, cu caș la gură? Ei bine, răspunsu-i următoru': pen' că se-nsurase de câteva luni c-o fetișcană din Milano de douas'patru de ani și, plimbându-se ei doi pe malu' mării, fetișcana îl iscodește: Iubitule, da'-i adevărat că, odată, făceai baie în februarie colea, în mare? Apăi adevărat ii, cum nu - răspunde Crapanzano. Dracu' de fimeie, care evident se cam săturase de babalacu' nostru, ce face ea atunci? Suspină galeș. Ce s-a-ntâmplat? - o iscodește Crapanzano, ca nătărăul. Nimic, numa' că tare rău îmi pare că nu-mi fu dat să te văd și eu, ca să mă mândresc cu tine - zice de colo tearfă. Și uite-așa, nici una, nici două, Crapanzano-și dă hainele jos de pe el și se aruncă în mare. Mă făcui înțeles au ba? - Foarte înțeles. -  Acu' să ne-ntoarcem o țară la domnii din comitetul regional de partid Montelușă. După o primă ședință terminată cu huo și cu tio, aseară se ținu o alta. Cavaliere al nostru, da' și alții pe lângă el, ținea morțiș că ai din comitet să dea la ziar un comunicat contra decretului de guvern care-i scăpă de pușcărie pe bandiții de-or pușără țara pe butuci. Alții însă erau de altă părere. La un moment dat, un neică nimeni de pe acolo îi zice lu' Mișuracă al nostru că-i numa' bun de dat la fier vechi, altu' că seamănă c-o paiață de la teatrul de păpuși, în vreme ce un al treilea îi dă cu tifla, numindu-l fosila ramolită. Toate astea le aflai de la un pretin care era de față. În cele din urmă, secretaru' regional, un lătrau care nici măcar nu-i sicilian de-al nostru - Biraghin îl cheamă, dacă mai pomenirați una ca asta! - îi zise cu frumosu' ca să-și facă de treabă pe afară și să tragă ușa după el când pleacă, pen' că, la urma urmelor, n-avea niciun drept să participe la ședință. Ceea ce, de altfel, adevărat ii, numa' că nimenea nu-și permisese vreodată să-i zică așa ceva lu' cavaliere al nostru. Ș-apăi el ce să facă în situația asta? Se urcă în Cinquecento al lui și face cale-ntoarsă spre Vigata. Se vede treaba că fierbea sângele-n el, da' nu era el de vină, ci bandiții de la partid: ce-or făcutară or făcutară înadins, numa' ca să-și iasă el din minți, ascultați aici ce vă zic eu. Montalbano știa din experiență că există un singur mod prin care se putea înțelege cu Bonfiglio: să intre în jocul lui, prefăcându-se că judecă lucrurile după aceeași logică. - Spuneți-mi, există vreun personaj din televiziune care vă este profund antipatic? - Sunt sute, da' Mike Bongiorno îi cel mai rău dintre toți. Când îl văd, mi se pune un nod ici, în coșu' pieptului, și abia mă țin să nu fac televizoru' fărâme.  - În regulă. Să presupunem că dumneavoastră, după ce-l vedeți la televizor pe prezentatorul respectiv, vă urcați la volan, va izbiți cu mașina într-un copac și muriți pe loc. În cazul acesta, ce ar trebui eu să fac, în opinia dumneavoastră?  - Cum ce? Să-l arestați pe Mike Bongiorno, răspunse hotărât celălalt. Se întoarse la birou ceva mai relaxat: întâlnirea cu Ernesto Bonfiglio și logica acestuia îl amuzaseră, abătându-i atenția de la gândurile sumbre de mai devreme. " Citește mai puțin...