Picturalitatea actualei literaturi autohtone își pierde, încet dar sigur, acuratețea coloritului, cuprinsă parcă de neastâmpăratele vibrații ale unui dadaism inconsecvent.
Fluiditatea stilistică reînvie spânzurările elanului și lipsa combustiei, a voluptoasei arderi în numele unui ideal, dar, mai ales, a lipsei primordialei amiciții senzoriale dintre scriitor și cititor. bariera dintre creator și apostolii săi devine, din zi în zi, mai vizibilă și mai rigidă, într-o ecuație de tipul ”eu scriu, tu citești” sau ”eu dau autografe, tu te înclini”.
Da, cu siguranță că noi, cititorii, înțelegem nevoia de incitant mister, chiar și de abstracta idee de a judeca doar scriitorul, nu și omul din spatele scriitorului, dar domnilor mânuitori de condei, noi suntem lacomi și vrem să știm totul, să ne imaginăm existențele domniilor voastre ca pe un întreg omogen care a contribuit în mod indivizibil la plămădirea capodoperelor. Așa ni se pare nouă corect.
Poate că voi, dragi noștri scriitori, o să considerați curiozitatea noastră ca fiind o imundă cancanizare, un soi de batjocură la adresa muncii domniilor voastre. Eronat! Știți de ce? Din pricina faptului că pentru cititorii cu adevărat pasionați scriitorii sunt un fel de dumnezei, iar despre Dumnezeu este bine să cunoști totul!
