În „Perspectiva”, David și Florin privesc lumea din unghiuri diferite, dar întâlnirea lor schimbă felul în care înțeleg binele și răul. Prin umor, călătorii și confruntarea cu propriile convingeri, Alexandra Manolache explorează influența societății asupra individului.

De la debut la romanul „Perspectiva”
Ați debutat la 16 ani, iar în 2020 a apărut romanul „Perspectiva”. Cum s-a schimbat felul în care priviți personajele și lumea între aceste două etape ale scrisului?
În cei șapte ani dintre debut și „Perspectiva” s-au schimbat atât modul în care văd lumea, cât și felul în care îmi construiesc personajele. La 16 ani scriam la scară mică: mă interesau emoția și individul. La 23 de ani, când am scris „Perspectiva”, privirea mi s-a mutat spre societate. Individul și personalitatea lui au devenit pentru mine efectul unor valori sociale care se păstrează sau dispar. De atunci, aceasta este întrebarea care mă urmărește de la o carte la alta: cât din ceea ce suntem alegem noi și cât ne modelează lumea în care trăim.
De ce ați ales titlul „Perspectiva” și ce ați dorit să sugereze el despre felul diferit în care oamenii interpretează aceleași întâmplări?
Titlul „Perspectiva” scoate în evidență cele două fețe ale romanului: binele și răul. Pe care dintre ele cade accentul depinde de ochii celui care citește, dar și de ai celui care trăiește. Aceeași întâmplare poate fi o rană sau o lecție, în funcție de unde privești. Ca idee, romanul continuă subtilitatea din colecția mea de eseuri „Incertitudini”. Acolo dualitatea se vedea încă de pe copertă: yin și yang, soarele și luna, cu luna predominând. În „Perspectiva” am ajuns, ca autoare, la un anumit echilibru.
Prezentarea cărții vorbește despre două personaje care descoperă binele și răul de-a lungul propriului drum. Cum ați construit diferențele dintre privirile lor asupra lumii?
Am construit diferențele astfel încât cele două personaje să se completeze. La începutul romanului, David vede doar răul din jur. Florin, cu personalitatea lui opusă, îl ajută să descopere și partea frumoasă, inocentă, chiar idealistă a lumii. I-am dus pe cei doi în locuri unde modernitatea încă n-a ajuns, în sate uitate de lume, fără curent sau internet, dar și în spații simple, precum parcurile.
Răul din prima parte este fața întunecată a societății moderne: aparențele, valoarea unui om măsurată în like-uri, relațiile superficiale. Binele l-am căutat în lucrurile simple, pe care le pierdem din vedere cel mai ușor, iar pe acestea las cititorului să le descopere odată cu David.
Ce v-a interesat mai mult în relația dintre cele două personaje: conflictul dintre valori, schimbarea convingerilor sau felul în care se influențează reciproc?
Cel mai mult m-a interesat felul în care se influențează unul pe altul. Binele poate prelua nuanțe din rău, iar răul poate fi îmblânzit de bine. Amândouă există în jurul nostru și chiar în noi. Am vrut să arăt că în fiecare dintre noi există câte puțin și din David, și din Florin. De aceea nu i-am scris ca pe un erou și un antierou, ci ca pe două jumătăți ale aceluiași om.

Personaje, umor și societate
Romanul abordează defectele și calitățile naturii umane fără să idealizeze societatea. Ce situație sau contradicție a vieții de zi cu zi v-a oferit un punct de plecare pentru poveste?
Am avut mai multe puncte de plecare, cele mai multe banale, cum ar fi cât de mult se răspândiseră aplicațiile de dating. Altele păreau desprinse dintr-un tablou suprarealist: ziua de naștere a unui câine sau copii care nici n-au ajuns la adolescență și își trăiesc viața ca un Henry Miller la pubertate. Pe lângă asta, călătoriile din anii în care am scris cartea mi-au lărgit perspectiva și mi-au arătat mai multe fețe ale aceleiași monede. Multe dintre ele au ajuns în drumurile lui David și Florin.
Umorul acid este prezentat ca o trăsătură a romanului. Cum îl folosiți ca să evidențiați adevăruri incomode fără să pierdeți empatia față de personaje?
Umorul apare mai ales în dialoguri sincere, scrise în limba vorbită de zi cu zi. Ca să nu pierd empatia față de personaje, l-am alternat cu momente de vulnerabilitate. Prin ele am vrut să arăt că umorul acid este, de fapt, un mecanism de apărare în fața unor dureri vechi. Râdem de ceea ce ne doare, iar cititorul ajunge să vadă și ce se ascunde în spatele glumei.
Spuneți că romanul evocă o perioadă fără limite sau restricții. În ce fel atmosfera acelei perioade influențează alegerile personajelor și modul în care poate fi citită cartea astăzi?
Acțiunea are loc în 2018 și 2019, anii de dinaintea pandemiei. Deși nimeni nu era restricționat, puțini din jurul meu simțeau nevoia să călătorească și să descopere lumea. Cei cu spirit nomad erau priviți drept libertini de cei așezați, cu vieți „serioase”. Așa s-au născut cele două personaje: David e omul stabil, concentrat pe familie, carieră și bani, iar Florin e libertinul, un vamaiot fără pereche, mereu pregătit de următoarea aventură. Citit astăzi, romanul e un instantaneu al unei lumi de dinainte de restricții, pe care acum o privim cu alți ochi.
Privind lumea din mai multe unghiuri
Înainte de „Perspectiva” ați publicat colecția de eseuri „Incertitudini”. Ce v-a oferit forma romanului în plus față de libertatea reflecției eseistice?
Romanul îmi dă o libertate la care țin foarte mult: îmi pot construi un univers propriu, inspirat din lumea reală și din tipurile de oameni pe care le întâlnim cu toții de-a lungul vieții. De cele mai multe ori, romanele mele și-au scris singure povestea. Am pornit mereu de la o idee, iar direcția și acțiunea au venit firesc, aproape biologic, aproape ca un act mistic. Sunt povești care stau în mine și așteaptă să fie scrise, iar realitatea lor o descopăr abia când ajung pe hârtie.
Eseurile au farmecul lor și mă atrag în anii dintre romane. Le văd ca pe niște popasuri, exerciții care îmi antrenează mușchiul de romancier.
Ați publicat ulterior și „Epistole pentru Hathor”. Ce teme sau întrebări continuă să vă preocupe de la „Perspectiva” până la acest volum?
Mă preocupă în continuare condiția umană ca rezultat al societății. E aceeași trecere de la individ la lumea care îl modelează, pe care am descoperit-o scriind „Perspectiva”. În „Epistole pentru Hathor”, întrebarea aceasta ia forma unor scrisori. Dacă în „Perspectiva” mă interesa cum ne influențăm unii pe alții, aici individul refuză să mai poarte masca pe care i-o cere societatea.
În prezent lucrez la un nou roman, o proză care se mișcă între franchețea lui Henry Miller și distopia lui Aldous Huxley. Este, într-un fel, întrebarea din „Perspectiva” dusă mai departe: ce rămâne din om într-o lume din care tânjește să evadeze? O lume în care tenebrele trecutului îl urmăresc, viitorul e incert, iar prezentul poate fi înfruntat doar prin dependențe și obsesii, până când omul ajunge, în cele din urmă, să-și integreze toate părțile sinelui.
Ce ați vrea să descopere cititorul despre propriile judecăți și certitudini după ce parcurge „Perspectiva”?
Aș vrea ca cititorul să închidă cartea știind că perspectiva îi aparține. Binele și răul pe care le vede în jur depind, în mare parte, de unde alege să privească. De aceea romanul se încheie cu un citat pe care aș vrea să-l poarte cu el.
Un interviu foarte bun, care abordează subiecte actuale și aproape de sufletul oamenilor. Am citit cartea și o recomand tuturor celor care vor să pornească într-o aventură atât geografică, cât și interioară și metaforică. Citind-o, mi-am dat seama că fiecare personaj are propria perspectivă asupra vieții în urma experiențelor prin care a trecut și adevărul absolut nu există, ci e unul subiectiv.