Pentru Ana Urma, scrisul începe cu atenția acordată lucrurilor simple: o frunză purtată de vânt, lumina unei dimineți sau o amintire care revine pe neașteptate. În volumul „BONSAI – Mereu verde – Haibun”, autoarea îmbină proza poetică și haiku-ul pentru a explora timpul, dorul, natura și memoria.
În interviul acordat Booknation, Ana Urma vorbește despre semnificația bonsaiului, despre felul în care o experiență se transformă într-un haibun, despre tăcerea dintre cuvinte și despre autorii care i-au influențat sensibilitatea literară.
De la observația cotidiană la haibun
Cum a început drumul dumneavoastră către scris și ce v-a atras în mod special la forma literară a haibunului, care îmbină proza poetică și haiku-ul?
Drumul meu către scris a început, poate, cu mult înainte de a așterne primele cuvinte pe hârtie. A început cu bucuria de a privi lumea, de a observa oamenii, natura, anotimpurile și micile întâmplări care, deși par neînsemnate, poartă în ele emoții profunde. Am simțit întotdeauna nevoia de a păstra clipele, de a le transforma în cuvinte și de a le dărui mai departe.
Haibunul m-a atras prin delicatețea și libertatea sa. Este o formă literară în care proza și haiku-ul nu se completează doar prin cuvinte, ci și prin tăceri. Proza spune o poveste, iar haiku-ul deschide o fereastră către ceea ce rămâne dincolo de ea. În această îmbinare am descoperit un mod de exprimare apropiat sufletului meu.
De ce ați ales titlul „BONSAI – Mereu verde – Haibun”? Ce legătură există, pentru dumneavoastră, între imaginea bonsaiului și felul în care se construiește un text scurt?
Am ales imaginea bonsaiului pentru că ea vorbește despre răbdare, echilibru, grijă și frumusețea concentrată în puțin. Un bonsai este un copac în miniatură, dar poartă în el forța, demnitatea și memoria unui copac adevărat. Este o lume întreagă într-o formă restrânsă.
La fel este și haibunul. Într-un spațiu limitat, trebuie să încapă o emoție, o amintire, o imagine sau chiar o întreagă experiență de viață. Fiecare cuvânt trebuie ales cu grijă, asemenea unei ramuri care primește forma potrivită.
„Mereu verde” este, pentru mine, simbolul continuității sufletești, al speranței și al renașterii interioare. Așa cum bonsaiul își păstrează vitalitatea, îmi doresc ca și aceste texte să rămână vii în sufletul cititorului.
Ce experiență, amintire sau întâlnire cu natura a stat la originea volumului? Ne puteți povesti despre un moment concret transformat într-un haibun?
Volumul s-a născut din întâlnirea cu natura, dar și din întâlnirea cu propriile mele amintiri. Natura a fost întotdeauna un spațiu al regăsirii și al liniștii. O frunză purtată de vânt, lumina unei dimineți, ploaia care cade peste grădină sau tăcerea unui apus pot deveni începutul unei povești.
Îmi amintesc de acele momente în care privești un lucru aparent obișnuit și, pentru câteva clipe, simți că timpul se oprește. Poate fi o floare care rezistă frigului, o pasăre care se așază pe o ramură sau o rază de soare care atinge discret pământul.
Din asemenea clipe se nasc haibunurile mele. Nu încerc să inventez frumusețea, ci să o descopăr acolo unde există deja. Scrisul devine astfel o formă de recunoștință față de viață.
Cuvinte, tăcere și arta conciziei
Cum decideți ce să spuneți în proza unui haibun și ce să lăsați haiku-ului? Ce rol joacă spațiile de tăcere și lucrurile nerostite în această relație?
Pentru mine, proza este locul în care așez experiența, emoția și povestea. Haiku-ul vine apoi ca o esență, ca o lumină concentrată asupra unui detaliu care poate schimba întreaga perspectivă.
Încerc să nu explic totul. Uneori, ceea ce nu spunem devine mai important decât ceea ce exprimăm direct. Haiku-ul nu trebuie să repete proza, ci să o completeze, să o lumineze sau chiar să o surprindă printr-o altă direcție.
Tăcerea are un rol esențial. Ea îi oferă cititorului libertatea de a-și aduce propriile amintiri și emoții în text. Cred că un haibun reușit nu se încheie odată cu ultimul vers, ci continuă în sufletul celui care îl citește.
În carte revin teme precum timpul, dorul, iubirea și frumusețea lucrurilor simple. Care dintre ele v-a surprins cel mai mult în timp ce scriați și de ce?
Cel mai mult m-a surprins felul în care timpul și dorul se întâlnesc în lucrurile simple. Uneori, o imagine din natură poate readuce o amintire pe care o credeam uitată. O floare, un miros, o adiere de vânt pot deschide, pe neașteptate, o ușă către trecut.
Am descoperit că iubirea nu trebuie întotdeauna rostită pentru a fi simțită. Ea se poate afla într-un gest, într-o privire, într-o absență sau într-o amintire păstrată cu grijă.
Frumusețea lucrurilor simple a devenit, treptat, una dintre cele mai importante surse de inspirație. Cred că viața ne oferă nenumărate motive de emoție, dar trebuie să învățăm să încetinim pentru a le putea vedea.
Cum arată, în practică, procesul dumneavoastră de creație: notați observații pe loc, porniți de la o imagine sau reveniți asupra unei trăiri după un timp? Cât de mult rescrieți?
Procesul meu de creație este unul spontan, dar și răbdător. Uneori, totul pornește de la o imagine surprinsă într-o clipă, alteori de la o amintire sau de la o emoție care revine după mult timp.
Îmi place să păstrez observațiile și gândurile care mă impresionează, pentru că nu toate se transformă imediat în literatură. Unele au nevoie de timp pentru a se limpezi.
Revin asupra textelor, le citesc, le modific și încerc să îndepărtez ceea ce este în plus. În haibun, concizia este importantă, iar fiecare cuvânt trebuie să-și găsească locul. Rescrierea nu înseamnă să pierzi spontaneitatea primei emoții, ci să-i găsești forma cea mai potrivită.
Un haibun despre copilărie și magia iernii
Există un haibun din „BONSAI – Mereu verde” de care vă simțiți deosebit de apropiată? Ce poveste ascunde și ce ați dori să descopere cititorii în el?
Fiecare haibun din volum are o poveste și o emoție aparte, iar apropierea mea de ele se schimbă uneori în funcție de starea sufletească. Sunt texte care păstrează o amintire, altele care surprind o întâlnire cu natura, iar unele ascund emoții pe care poate nu le-am putut exprima altfel.
Dacă ar fi să aleg unul, aș alege acel haibun în care cititorul poate descoperi mai mult decât am scris eu. Îmi place să cred că fiecare își poate găsi propria poveste printre rânduri.
Mi-aș dori ca cititorii să nu caute doar experiența mea, ci să se întâlnească și cu propriile lor trăiri. Să regăsească o amintire, un dor, o bucurie sau poate o clipă de liniște pe care o credeau pierdută.
Atmosfera iernii, grădina acoperită de zăpadă, colindătorii și luminile sărbătorilor devin decorul unei întoarceri în timp. Dar nu este doar o întoarcere în copilărie, ci o regăsire. Mi-am imaginat această întâlnire ca pe o conversație tăcută între două vârste ale aceleiași ființe: copilul care încă se minunează de lume și adultul care încearcă să nu piardă această minunare.
Unul de celălalt
Alei acoperite de zăpadă, copacii și băncile ninse, veselia copiilor transformă grădina într-un colț de poveste. Versuri din poezia nordicilor îmi vin în minte și deodată pășesc cu sfială într-un tablou ireal. Dorul, aproape acut dispare odată cu ceata de colindători și știu că paradisul nu este pierdut atât timp cât copilul din mine va împodobi bradul, va deșira lumini la ferestre, va împărți din preaplin bucuria. Răsfirate în gând amintirile se suprapun peste steluțe licărinde, peste ghirlande multicolore și pomi încărcați de podoabe. Ghemul luminilor deșiră în sens invers anotimpurile căutând printre fluturii iernii un copil cu pupilele dilatate. Îl descopăr traversând paradisul. Ne știm de o viață, irișii noștri au aceeași culoare, împărțim aceeași bucată de cer, purtăm în desagă bagheta uimirilor. O temere mă urmărește totuși în fiecare decembrie, prins în iureșul vieții mi-e teamă să nu uit a-l chema. Depindem încă unul de celălalt, avem de făcut împreună atâtea lucruri și tot atâtea de recuperat. Să aprindem focul, să stăm de povești, să despachetăm beteala, să potrivim steaua în vârful bradului și mai ales, să împărțim acum toate portocalele pe care atunci, demult …doar le desenam.
clipa dintre ani –
de dopul șampaniei
atârnă timpul
Cum se schimbă, în opinia dumneavoastră, lectura atunci când un text cere încetinire și contemplare? Ce i-ați spune unui cititor care descoperă pentru prima dată haibunul?
Lectura unui haibun presupune o altă disponibilitate sufletească. Nu este o lectură grăbită, în care trecem repede de la o pagină la alta. Este o invitație la oprire, la contemplare și la descoperirea sensurilor ascunse în lucrurile aparent mărunte.
Cititorului care descoperă pentru prima dată haibunul i-aș spune să nu încerce să găsească neapărat o explicație pentru fiecare imagine. Să citească liniștit, să lase cuvintele să ajungă la suflet și să se bucure de ceea ce simte.
Haibunul nu cere doar să fie citit, ci și trăit. Uneori, un singur vers poate spune mai mult decât o pagină întreagă. Important este să-i oferim timp și să ne oferim nouă înșine răgazul de a-l asculta.
Influențe literare și proiecte viitoare
Ce autori, lecturi sau experiențe v-au influențat sensibilitatea poetică și cum v-ați construit propria voce fără să pierdeți spontaneitatea observației?
Universul poeziei japoneze, în special cel al haiku-ului, mi-a influențat sensibilitatea și felul de a privi lumea. Am descoperit cu admirație creațiile marilor maeștri Matsuo Bashō, Yosa Buson și Kobayashi Issa, iar contribuția lui Masaoka Shiki la afirmarea haiku-ului ca formă poetică independentă mi-a trezit interesul pentru această expresie literară atât de concentrată și profundă.
În literatura română, am întâlnit sensibilități poetice care m-au apropiat de frumusețea metaforei și de puterea cuvântului: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Gheorghe Tomozei și Al. T. Stamatiad. De asemenea, preocupările lui Corneliu Traian Atanasiu pentru universul haiku-ului mi-au oferit repere interesante în apropierea de această formă poetică.
Toate aceste întâlniri literare au contribuit la formarea sensibilității mele, însă cred că propria voce se construiește mai ales prin experiență, sinceritate și libertatea de a observa lumea cu ochii sufletului.
Nu îmi propun să imit un stil, ci să surprind emoția unei clipe și să-i găsesc expresia cea mai potrivită. Cred că poezia adevărată începe acolo unde privirea se oprește, iar sufletul începe să vorbească.
După încheierea acestui volum, ce a rămas încă nespus? În ce direcție vă doriți să mergeți cu scrisul și ce mesaj ați vrea să le lăsați cititorilor Booknation?
După încheierea acestui volum, au rămas multe lucruri nespuse. Viața continuă să ofere imagini, întâlniri, emoții și întrebări, iar natura rămâne o sursă nesfârșită de inspirație. Cred că niciodată nu putem spune tot ceea ce simțim și poate că tocmai acest lucru ne îndeamnă să scriem în continuare.
Îmi doresc să explorez mai departe universul haibunului, să descopăr noi forme de exprimare și să păstrez aceeași bucurie a observației și a cuvântului.
Cititorilor Booknation le-aș transmite să nu uite să privească în jurul lor, să se bucure de lucrurile simple și să păstreze vie sensibilitatea față de frumos. Să nu treacă nepăsători pe lângă o floare, un răsărit, o pasăre sau un om care are nevoie de un zâmbet.
Viața este alcătuită din clipe mici, dar fiecare dintre ele poate ascunde o poveste mare.
Iar dacă acest volum va reuși să dăruiască măcar o clipă de liniște, o emoție sinceră sau o dorință de a privi lumea cu mai multă iubire, atunci rostul lui va fi împlinit.
