O carte născută din dorința de a le dărui copiilor o parte din propria poveste a devenit o mărturie puternică împotriva violenței domestice. În „Două flori albastre într-un zarzăr”, Angelica Manole, autoare de proză, poezie și literatură pentru copii, vorbește despre frică, curaj, maternitate și drumul dificil către libertate. În acest interviu profund personal, descoperim ce se ascunde în spatele simbolului celor două flori albastre și de ce autoarea își dorește ca povestea ei să ajungă la cât mai multe femei.

Cititorii vă cunosc și prin poveștile pentru copii. Ce v-a determinat să treceți, în „Două flori albastre într-un zarzăr”, la o poveste atât de dureroasă despre violență și supraviețuire?
Povestea aceasta este despre mine și despre copiii mei. În luna februarie, gemenii mei au împlinit 40 de ani. Am vrut să le fac un cadou de suflet, doar pentru ei.
Dar, până a ieșit cartea de la editură, au avut loc, în jurul nostru, multe crime. Bărbații își ucideau soțiile, pentru că acestea voiau să dea divorț de ei. Atunci, m-am înfuriat și mi-am zis că multe femei trebuie să cunoască o poveste de viață adevărată. A fost manifestul meu împotriva violenței conjugale.
Titlul este delicat și plin de imagini, în contrast cu realitatea aspră a personajului principal. Ce simbolizează pentru dumneavoastră cele două flori albastre și zarzărul?
Ana, personajul principal din roman, are o căsnicie dezastruoasă. Se hotărăște să dea divorț. Noaptea se roagă la icoana Maicii Domnului să o ajute să ia hotărârea corectă. Visează că merge printr-o livadă cu pomi înfloriți și vede pe o creangă de zarzăr două flori albastre. Uimită, le culege. Când se trezește dimineața, află că este însărcinată.
Titlul este o metaforă, dar cuprinde toată esența romanului. Cele două flori albastre vor fi gemenii, în jurul cărora se desfășoară toată acțiunea.
Eroina este mamă a două fete, iar vestea unei sarcini cu gemeni îi schimbă hotărârea de a divorța. Cum ați construit această dilemă fără a-i judeca decizia?
Ana are două fete, care asistau zilnic la abuzurile fizice și psihice ale tatălui asupra mamei lor. Ca mamă, Ana suferă, i se rupe inima când le vede înfricoșate, dar era atentă și la opinia publică. Era învățător, trebuia să fie model.
Societatea judecă fără să știe ce este dincolo de perete. Ea, ca om, ca mamă, voia să aibă o familie, își repeta ideea că fetele trebuie să aibă și mamă și tată. Apoi, gândindu-se la liniștea lor, a luat o decizie.
Venirea gemenilor i-a schimbat hotărârea. Dar i-a complicat și viața. Are patru copii, face o navetă cruntă și viața ei este mereu în primejdie. Nu poți să judeci decizia eroinei, pentru că o mamă cu patru copii, în anii dinainte de Revoluție nu avea prea multe opțiuni de supraviețuire.
Ce ați vrut să arătați despre mecanismele prin care violența și frica pot ține un om captiv într-o relație?
O femeie abuzată fizic și emoțional foarte rar are puterea de a ieși dintr-o relație toxică, o relație în care este captivă. Sunt mulți factori psihici, sociali, materiali care contribuie la această stare de lucruri. Dacă femeia nu este susținută de cineva din afara familiei, abandonează lupta.
Dincolo de drama mamei, ce loc ocupă perspectiva copiilor și felul în care ei resimt atmosfera din familie?
Dincolo de drama mamei iese în evidență drama copiilor, care nu dorm noaptea, merg obosiți la școală, dar se și maturizează înainte de vreme. Fetița de zece ani îi cere mamei să divorțeze și o apără mereu de loviturile soțului.
Aici se vede legătura emoțională dintre mamă și copii, care va fi motivația pentru hotărârea definitivă. Ana își apără mai întâi copiii, apoi se eliberează pe sine.

Într-o asemenea poveste, recâștigarea demnității nu se întâmplă peste noapte. Care sunt etapele transformării eroinei pe care le-ați considerat esențiale?
Sigur, demnitatea femeii nu s-a recâștigat peste noapte. Dar, când ajuns la un prag psihologic fragil și era gata să se frângă, grija pentru viața pruncilor a ridicat-o din neant.
Toate procesele juridice prin care a trecut, umilințele publice, defăimările, au făcut-o să devină mai puternică. Era doar un OM.
Cum ați ales să redați scenele de abuz astfel încât suferința să fie înțeleasă, fără să fie transformată într-un spectacol?
Scenele de violență au fost redate uneori cu un realism crud, alteori cu un pic de umor. Pentru că Ana părea slabă și dependentă de un soț brutal, dar prin tot ce a făcut, a demonstrat putere și hotărâre. Și a ajutat-o mult credința în Dumnezeu.
Violența nu este un spectacol, violența împotriva femeilor este o realitate.
Ce anume a contat pentru dumneavoastră în construirea unei eroine credibile: observația vieții, documentarea sau experiența de a asculta poveștile altora?
Această carte a fost scrisă greu, cu durere și lacrimi. Este povestea propriei vieți. Am retrăit fiecare moment, fiecare scenă descrisă în carte.
Doar numele eroilor l-am schimbat. Romanul nu este o ficțiune, este o carte despre vindecare și iertare. Dar să uit nu pot!
Ați lucrat mulți ani ca învățător. V-a influențat această experiență felul în care descrieți relația dintre mamă, copii și nevoia lor de siguranță?
Am lucrat 46 de ani în învățământ. Povestea mea a fost povestea multor mame, a acelor femei care îmi încredințau copiii mie, semenei lor.
Am apărat, am strigat, am îndrumat. Pentru că, în astfel de situații, femeia nu trebuie lăsată singură, să lupte cu viața sau destinul, cu societatea. Pentru că, la sfârșit, contează liniștea și siguranța copiilor de lângă ea.
Cu ce gând sau întrebare ați dori să rămână cititorii după ultima pagină a cărții, mai ales cei care au tendința să judece ușor victimele abuzului?
Cartea mea dezvăluie și arată situații reale. Este un îndemn pentru tinerele fete, care nu dau importanță primei palme, primului cuvânt urât. Este o dovadă de încurajare pentru femeile care cred că nu se poate. Dacă Ana, o femeie cu patru copii a putut să rupă lanțurile sclaviei, atunci și ele vor putea.
Am văzut că este foarte ușor să judeci de pe margine, când nu știi adevărata poveste. De cele mai multe ori, tot victima este considerată vinovată.
Dar nicio palmă, nicio umilință suportată de o femeie nu trebuie considerată o simplă greșeală sau o dovadă de iubire. Societatea a evoluat, oamenii ar trebui să fie altfel, să gândească altfel. Violența nu are justificare. Dezumanizează și distruge ființa umană.