Ce legătură poate exista între un castron gol, pasiunea pentru fotografie și dorul de iubire? În poezia Crinei Răducan, chiar și cele mai obișnuite scene capătă o intensitate surprinzătoare. Autoarea volumului „Suflet flămând”, care lucrează ca editor într-o redacție din Timișoara, ne invită într-un univers poetic sincer, uneori incomod, în care pierderea, singurătatea și nevoia de afecțiune sunt exprimate fără ocolișuri. Am vorbit despre imaginile care devin versuri, despre limitele iubirii și despre emoția pe care un poem o poate trezi în cititor.

Lucrați ca editor într-o redacție, unde cuvintele trebuie să fie clare și verificabile. Ce libertate vă oferă poezia pe care limbajul jurnalistic nu v-o permite?
Deși am ocazia să îmi folosesc creativitatea și în jurnalism, atunci când scriu editoriale, de exemplu, domeniul impune multe restricții, într-adevăr. Poezia îmi oferă ocazia să îmi pun inima pe tavă și să spun tot ce vreau, exact așa cum vreau. Este o metodă de eliberare, de confesare, dar și o lume unde îmi pot lăsa imaginația să zburde.
Titlul „Suflet flămând” transformă lipsa iubirii într-o foame aproape fizică. Când a devenit această imagine cheia întregului volum?
În general, nu-mi place și nu mă pricep să pun titluri. Având volumul terminat, m-am gândit că această sintagmă surprinde cel mai bine esența lui, în poeme simțindu-se constant foamea de iubire care chinuie sufletul.
În „Neodihnă”, patul rămas prea mare după plecarea cuiva devine un spațiu apăsător. De unde porniți, de obicei, când scrieți: de la o imagine precisă sau de la emoția pe care încercați să o numiți?
De multe ori pornesc de la o imagine care îmi inspiră ceva. Unul din motive poate fi și că sunt foarte pasionată de fotografie, așa că mereu caut în jurul meu potențiale „tablouri”, am ochiul antrenat să găsească imagini care pot transmite emoție, dar și mintea antrenată să creeze imagini de la care pot porni. Dar sunt și cazuri în care pornesc de la un sentiment, o senzație sau un gând și încerc să descriu ce e în interiorul meu.

Poemul „Absurd” pornește de la o pisică ce continuă să caute hrană într-un vas gol. Ce vă atrage la transformarea unor scene banale în imagini ale atașamentului și pierderii?
Ca paranteză, asta e chiar o poveste adevărată. Motanul meu, Burrito, avea obiceiul de a-și linge castronul, chiar dacă nu mai rămăsese nimic de mâncare. Fără să vreau, în astfel de scene banale, găsesc analogii, găsesc mici părți din mine. La fel ca la fotografie, găsesc ceva ce poate transmite emoție, exact acolo unde te aștepți mai puțin. Cred că acesta e talentul artistului, să găsească emoție sau frumusețe în lucruri obișnuite, pe care ceilalți le trec cu vederea.
În „Maniere”, gestul de a dărui capătă treptat un cost dureros. Cum priviți astăzi granița dintre generozitate și renunțarea la sine?
Din păcate, nu am știut niciodată să ofer cu măsură, ceea ce mi-a provocat multe neplăceri. Dar nici nu cred că aș schimba asta. Există prea mult egoism pe lume. Eu sunt de părere că nu ar trebui să ne punem mereu pe noi înșine pe primul loc. Despre asta e viața, despre a te gândi și la ceilalți, despre a iubi și a oferi. Așa sunt eu, când ofer, mă dau pe mine cu totul.
Versurile folosesc uneori imagini corporale incomode, aproape brutale. Cum hotărâți până unde mergeți cu intensitatea unui poem și când o metaforă riscă să ascundă, în loc să arate, emoția?
Nu îmi impun limite. Încerc să construiesc imagini care să transmită ceea ce simt, chiar dacă ele pot fi brutale. Așa e și durerea. Într-adevăr, am această pasiune ciudată pentru imaginile violente, uneori aproape dezgustătoare. Cred că pur și simplu așa arată lipsa iubirii.
Cât din vocea care spune „eu” în aceste poeme ține de experiența personală și cât reprezintă un personaj poetic construit pentru a spune un adevăr mai larg?
Din păcate, o mare parte ține de experiența personală. Mi-ar fi foarte greu să scriu despre ceva ce nu simt, dar sunt și momente când construiesc o poveste care nu e despre mine, doar de dragul de a crea.

Cartea vorbește deschis despre dependență emoțională. Cum ați păstrat sinceritatea suferinței fără să transformați această dependență într-un ideal romantic?
Cred că o iubire foarte puternică vine cu un anumit grad de dependență. Nu am intenția de a nu transforma asta într-un ideal romantic, pentru că sunt de părere că așa iubesc artiștii. Fără această intensitate, nu am putea crea. Așa că, într-o anumită măsură, dependența este un ideal romantic, dar asta nu înseamnă că e mereu sănătos.
Volumul se deschide cu „Neodihnă” și ajunge, spre final, la „Straturi de iubire”. Ați urmărit o evoluție interioară a vocii poetice sau ați preferat ca fiecare text să rămână o experiență de sine stătătoare?
Fiecare text e de sine stătător, dar face parte din aceeași poveste, aceea a unui suflet chinuit de lipsa iubirii, de singurătate și de pierdere.
Ce v-ar bucura mai mult să auziți de la un cititor: că s-a recunoscut într-un poem, că a înțeles altfel o relație sau că a găsit curajul să pună o limită?
Oricare dintre aceste variante m-ar emoționa enorm. Ar fi minunat să știu că unul dintre poemele mele a avut puterea să stârnească ceva în inima cuiva. Dar dacă cineva s-ar regăsi într-un text, bucuria mea ar veni și cu tristețea la pachet, pentru că știu cât de dureros e să simți așa ceva, și îmi doresc ca nimeni să nu treacă prin astfel de experiențe, deși știu că e inevitabil. Sper ca poeziile mele să fie o alinare pentru alte suflete flămânde și să le arate că nu sunt singure.