Ce se întâmplă când un muzician descoperă că anumite întrebări au nevoie de mai mult spațiu decât le poate oferi un cântec? Cristian Muraru își continuă căutările prin scris, într-o carte autobiografică despre credință, curaj, îndoială și libertatea de a fi el însuși. În interviul Booknation, autorul volumului „Eu sunt – Jurnalul întoarcerii acasă” vorbește deschis despre drumul interior care i-a transformat perspectiva asupra vieții.
Ați compus și interpretat muzică înainte de a publica prima carte. Ce experiență sau întrebare a cerut, de data aceasta, pagini scrise în locul unui cântec?
Nu a fost o singură întrebare și nici un singur moment care m-au făcut să scriu această carte. A fost mai degrabă rezultatul unui drum interior lung, al unor experiențe și întrebări care s-au adunat în timp și care, la un moment dat, au cerut să fie privite în ansamblu. Un moment de cotitură a fost experiența trăită pe munte, în noaptea în care am rămas singur, sub cerul liber, fără posibilitatea de a cere ajutor. Întâmplarea aceea, pe care o povestesc la începutul cărții, a devenit punctul de pornire al unei reevaluări profunde a vieții mele. M-a făcut să privesc altfel drumul parcurs, alegerile, credințele și toate întrebările pe care le purtasem în mine. Muzica a fost întotdeauna limbajul meu firesc. Prin cântece am putut transmite emoții, stări și gânduri, uneori foarte profunde, în doar câteva versuri. Dar am simțit că de data aceasta nu mai era suficient să surprind o emoție sau o idee. Aveam nevoie să povestesc întregul parcurs, să explic legăturile dintre experiențe, să așez întrebările și transformările într-un context pe care un cântec nu mi l-ar fi putut oferi. Întrebarea care a stat, în cele din urmă, la baza acestei cărți a fost una foarte simplă, dar deloc ușoară: Cine sunt eu, dincolo de tot ceea ce am fost învățat să cred despre mine, dincolo de așteptările celorlalți și de tiparele în care am încercat să mă încadrez? Așa a apărut „Eu sunt – Jurnalul întoarcerii acasă”. Nu ca o renunțare la muzică, ci ca o continuare a aceleiași nevoi de exprimare, de data aceasta printr-o poveste care avea nevoie de mai mult spațiu pentru a fi spusă.
Titlul „Eu sunt – Jurnalul întoarcerii acasă” sugerează o destinație interioară. Când a început să însemne „acasă”, pentru dumneavoastră, mai mult decât un loc?
Cred că „acasă” a început să însemne altceva pentru mine în momentul în care am înțeles că pot să caut o viață întreagă în afara mea ceea ce, de fapt, aveam nevoie să descopăr în interior. Multă vreme am asociat sentimentul de apartenență cu anumite repere exterioare: credințe, comunități, oameni, locuri și convingeri în care speram să-mi găsesc liniștea și siguranța. Dar au venit momente în care aceste repere nu mi-au mai oferit răspunsurile de care aveam nevoie. Am trecut prin îndoieli, rupturi și o perioadă în care am simțit că pierd aproape tot ceea ce îmi definise până atunci identitatea. Treptat, am început să descopăr că întoarcerea pe care o căutam nu era către un loc, ci către mine însumi. Iar această descoperire nu a însemnat îndepărtarea de Dumnezeu, ci, dimpotrivă, o apropiere de El într-un mod mult mai profund și mai personal. Am început să înțeleg că iubirea, lumina, pacea și acea Împărăție despre care auzisem atât de mult nu trebuiau căutate doar în exterior, ci puteau fi descoperite și trăite în interiorul meu, în legătura mea cu Dumnezeu. Atunci, „acasă” a încetat să mai fie un loc în care trebuia să ajung sau o stare pe care trebuia să o obțin prin aprobarea celorlalți. A devenit sentimentul de a fi împăcat cu mine însumi, de a nu mai fugi de cine sunt și de a-mi putea accepta propria existență fără teamă. Cred că acesta este, de fapt, sensul titlului: nu m-am întors într-un loc, ci am descoperit că drumul spre casă ducea către mine.

Povestiți despre credință, căutări și momente de răscruce. Cum ați ales să redați aceste transformări fără să prezentați traseul personal drept unul pe care ar trebui să îl urmeze toți cititorii?
Am ales să scriu la persoana întâi, din interiorul experiențelor mele, fără să încerc să transform concluziile la care am ajuns în adevăruri obligatorii pentru ceilalți. Am povestit ce am trăit, ce m-a durut, ce m-a pus pe gânduri, ce am pierdut și ce am descoperit. Nu am încercat să construiesc un model de urmat, ci să fiu cât mai sincer cu propriul meu parcurs. Cred că fiecare om are o istorie, o sensibilitate și un ritm propriu de a înțelege viața și relația cu Dumnezeu. Ceea ce pentru mine a însemnat eliberare sau regăsire poate să nu aibă aceeași semnificație pentru altcineva. De aceea, nu mi-am dorit ca această carte să judece alegerile cititorilor, să le pună la îndoială credința sau să le spună ce ar trebui să creadă. Am simțit însă nevoia să vorbesc deschis despre lucruri despre care, uneori, ne este teamă să vorbim: îndoiala, dezamăgirea, conflictul interior, schimbarea și curajul de a ne pune întrebări. Cred că întrebările sincere nu ar trebui să ne sperie și că fiecare om are dreptul să-și parcurgă propriul drum, fără să se simtă vinovat pentru faptul că gândește, caută sau descoperă lucruri diferite de cele pe care le-a crezut cândva. Dacă această carte poate avea o invitație, atunci ea este aceea de a privi cu sinceritate în propria interioritate. Nu îi invit pe cititori să urmeze drumul meu, ci să aibă curajul să-l descopere pe al lor. Iar dacă povestea mea îi ajută să-și pună întrebări, să se înțeleagă mai bine sau să privească viața dintr-o perspectivă nouă, atunci cred că și-a împlinit rostul.
Folosiți expresia „Împărăția din noi” pentru o descoperire care v-a schimbat perspectiva. Cum ați explica sensul ei printr-un gest sau o experiență obișnuită, nu printr-o definiție abstractă?
Aș explica-o printr-un gest foarte simplu: momentul în care, după o zi dificilă, rămâi singur cu tine și reușești să te privești fără să te judeci, fără să te învinovățești și fără să simți că trebuie să demonstrezi ceva cuiva. În loc să cauți în exterior confirmarea că ești suficient de bun, descoperi că poți găsi în tine liniște, iubire și acceptare. Pentru mine, Împărăția din noi înseamnă tocmai această descoperire: că purtăm în interiorul nostru un spațiu în care pot exista iubirea, bunătatea, compasiunea, curajul, libertatea și pacea. Nu ca niște idei frumoase, ci ca realități pe care le putem trăi în fiecare zi, în felul în care ne privim pe noi înșine, în felul în care îi tratăm pe ceilalți și în alegerile pe care le facem. Am descoperit că nu trebuie să aștept ca toți oamenii să mă înțeleagă, să mă accepte sau să-mi confirme valoarea pentru a putea fi împăcat cu mine. Pot să rămân deschis, să iubesc, să ofer și să-mi păstrez lumina chiar și atunci când lumea din jur nu este așa cum mi-aș dori. Iar pentru mine, această descoperire are o legătură profundă cu Dumnezeu și cu ceea ce am înțeles din învățătura lui Iisus: Împărăția nu este doar o promisiune îndepărtată, ci poate fi descoperită și trăită aici, în interiorul nostru. Poate că cel mai simplu mod de a o spune este acesta: Împărăția din noi începe să se vadă atunci când ceea ce purtăm frumos în interior devine felul în care trăim în exterior.
Într-o mărturisire autobiografică, sinceritatea poate intra în conflict cu nevoia de intimitate. Cum ați hotărât unde se termină ceea ce doriți să împărtășiți și unde începe ceea ce rămâne doar al dumneavoastră?
Am privit această carte ca pe o mărturisire, nu ca pe o expunere completă a vieții mele. Am încercat să fiu sincer în privința experiențelor care au contribuit la transformarea mea, chiar și atunci când a fost dificil să vorbesc despre ele. Cred că o mărturie își pierde din valoare dacă ascunde tocmai lucrurile care i-au dat naștere. În același timp, am înțeles că sinceritatea nu presupune să povestești absolut totul. Există experiențe care țin de intimitatea ta, dar și de intimitatea altor oameni, iar acestea merită respectate. Nu am simțit că trebuie să ofer toate detaliile pentru a transmite adevărul unei trăiri. Uneori, este suficient să vorbești despre ceea ce ai simțit, despre felul în care te-a schimbat o experiență și despre ce ai înțeles în urma ei, fără să dezvălui fiecare împrejurare. Criteriul meu a fost, în primul rând, relevanța pentru povestea pe care voiam să o spun. M-am întrebat dacă acel lucru îl ajută pe cititor să înțeleagă mai bine drumul meu, dacă aduce lumină asupra unei transformări sau dacă este doar un detaliu personal pe care nu este necesar să-l fac public. Nu mi-am dorit să scriu o carte care să impresioneze prin confesiuni, ci una în care cititorul să poată recunoaște adevărul unei experiențe omenești. Am vrut să fiu vulnerabil fără să transform vulnerabilitatea într-un spectacol și sincer fără să uit că există granițe care trebuie respectate. Până la urmă, cred că poți să te deschizi profund în fața cititorului fără să renunți la dreptul de a păstra anumite lucruri doar pentru tine.

A existat un moment în care identitatea de artist, convingerile personale și nevoia de a fi autentic au intrat în tensiune? Cum se reflectă acea experiență în carte?
Da, a existat o astfel de perioadă și, de fapt, a fost una dintre cele mai dificile etape ale vieții mele. Muzica a apărut în viața mea ca o formă firească de exprimare. Compuneam din bucurie, din ceea ce simțeam și trăiam, fără să mă gândesc prea mult la reguli sau la tipare. Cântecele mele aveau însă un limbaj muzical mai liber și o formă de exprimare contemporană, care nu se încadrau întotdeauna în așteptările mediului religios din care făceam parte. Paradoxul era că oamenii se regăseau în acele cântece. Primeam reacții emoționante de la persoane care îmi spuneau că muzica le aducea bucurie, alinare, speranță sau că le ajutase în momente dificile. În același timp, în mediul în care activam au apărut rezerve, neîncredere și, treptat, opoziție. Mesajul cântecelor era unul spiritual, dar forma în care îl transmiteam nu se potrivea întotdeauna cu tiparele consacrate. M-am trezit astfel în fața unei tensiuni greu de dus: pe de o parte, simțeam că muzica aceasta mă reprezintă și că prin ea pot ajunge la sufletele oamenilor; pe de altă parte, îmi doream să aparțin comunității în care crescusem spiritual și să nu dezamăgesc oamenii ale căror opinii contau pentru mine. A fost o perioadă în care am încercat să înțeleg dacă trebuie să mă schimb pentru a fi acceptat sau dacă pot rămâne fidel acelui mod autentic de a mă exprima. Și, poate cel mai dureros, am ajuns să mă întreb dacă un dar pe care îl consideram primit de la Dumnezeu putea deveni un motiv de îndepărtare și neacceptare. Această tensiune se reflectă în carte prin întrebările, frământările și pierderile care au urmat. Nu a fost doar un conflict legat de muzică, ci unul care a ajuns treptat să atingă identitatea mea, credința și felul în care mă raportam la Dumnezeu și la mine însumi. A trebuit să trec printr-o perioadă de profundă dezorientare înainte să înțeleg că autenticitatea nu înseamnă să te opui cu orice preț celorlalți, ci să nu te abandonezi pe tine însuți pentru a obține acceptarea lor. Privind în urmă, cred că una dintre cele mai importante lecții ale acelui parcurs a fost să învăț că pot să-mi păstrez credința și iubirea pentru Dumnezeu fără să renunț la ceea ce sunt.
Există o legătură între modul în care construiți o melodie și felul în care ați scris această carte: ritm, repetiție, tăcere, revenirea la o temă?
Da, cred că există o legătură, chiar dacă nu am urmărit în mod conștient să scriu cartea după regulile unei compoziții muzicale. În fond, atât atunci când compun o melodie, cât și atunci când scriu, pornesc de la o stare, de la o emoție sau de la un gând care simt că are nevoie să capete o formă. În muzică, uneori o temă revine de mai multe ori, dar de fiecare dată o percepi puțin diferit, pentru că între timp s-a schimbat ceva în tine. Cred că același lucru se întâmplă și în carte. Există întrebări și idei la care revin, însă ele nu sunt simple repetiții. Pe măsură ce povestea înaintează, capătă alte nuanțe, alte sensuri, pentru că și eu, cel care le privește, sunt deja într-un alt punct al călătoriei. Apoi, există tăcerea. În muzică, ea poate avea uneori la fel de multă expresivitate ca sunetele. O pauză poate lăsa o emoție să se așeze sau poate spune ceea ce notele nu mai au nevoie să spună. În scris, am simțit că este important să las uneori loc cititorului să respire, să reflecteze și să-și găsească propriile răspunsuri, fără să explic totul până la capăt. Poate că cea mai profundă asemănare este aceea că nici muzica, nici scrisul nu pot fi autentice dacă sunt construite doar după o formulă. Au nevoie de sinceritate, de sensibilitate și de libertatea de a urma ceea ce se naște în interior. Așadar, dacă există un ritm al cărții, cred că este ritmul propriei mele transformări. Iar dacă există o temă care revine de-a lungul ei, aceasta este întoarcerea la sine, până în momentul în care am putut rosti, cu adevărat: „Eu sunt”.
Spuneți că nu ați scris un manual de spiritualitate. Ce diferență vedeți între a oferi răspunsuri cititorului și a-i oferi curajul de a-și pune propriile întrebări?
Cred că există o diferență esențială între a-i spune cuiva ce să gândească și a-l ajuta să descopere că are libertatea de a gândi și de a căuta singur. Un răspuns oferit din exterior poate aduce uneori liniște, dar nu înseamnă neapărat că omul a ajuns să înțeleagă acel lucru prin propria experiență. Eu nu am scris această carte din postura cuiva care a găsit toate răspunsurile și dorește să le împărtășească celorlalți. Am scris-o din postura unui om care a avut multe întrebări, care a trecut prin momente de nesiguranță și care a fost nevoit să-și reevalueze unele dintre cele mai profunde convingeri. Am povestit ce am descoperit, dar nu am vrut să transform descoperirile mele în reguli pentru ceilalți. Cred că întrebările autentice au o valoare aparte, pentru că ne scot uneori din răspunsurile pe care le-am preluat fără să le cercetăm și ne invită să privim lucrurile prin propria conștiință și experiență. Nu spun că toate răspunsurile primite de-a lungul vieții sunt greșite, ci doar că, la un moment dat, avem nevoie să le înțelegem cu adevărat și să vedem ce înseamnă ele pentru noi. Mi-ar plăcea ca cititorul să nu închidă cartea spunând: „Acum știu ce trebuie să cred”, ci poate întrebându-se: „Dar eu ce simt? Ce cred cu adevărat? Cât din ceea ce sunt astăzi îmi aparține și cât am preluat de la ceilalți?”. Pentru mine, acesta este un semn al unei întâlniri reușite între o carte și cititorul ei: nu faptul că autorul i-a oferit toate răspunsurile, ci faptul că l-a ajutat să aibă curajul de a le căuta pe ale sale.

Ce ați descoperit despre omul care erați atunci când ați revizitat, pentru a le scrie, întâmplări și alegeri pe care le credeați deja înțelese?
Am descoperit că unele experiențe pe care credeam că le-am înțeles și le-am lăsat în urmă aveau încă multe lucruri să-mi spună. Atunci când am început să le așez în pagină, am fost nevoit să mă întorc la ele cu mai multă atenție, să le privesc dincolo de concluziile pe care le formulasem deja și să încerc să înțeleg ce se întâmplase cu adevărat în mine. Am redescoperit un om mult mai vulnerabil decât îmi aminteam. Un om care, deși avea convingeri puternice și încerca să-și urmeze drumul, purta în el multe temeri, nesiguranțe și nevoi de acceptare. Am înțeles mai bine cât de mult m-au afectat anumite respingeri, cât de mult am încercat uneori să împac lucruri care păreau incompatibile și cât de greu mi-a fost să-mi acord libertatea de a fi eu însumi. Dar am descoperit și o formă de curaj pe care poate că atunci nu o conștientizam. Privind în urmă, am văzut că, inclusiv în momentele în care mă simțeam pierdut, exista în mine o nevoie profundă de adevăr și o dorință de a nu renunța la ceea ce simțeam că este autentic. Cred că scrierea cărții m-a ajutat și să privesc acel om cu mai multă blândețe. Astăzi nu mai simt nevoia să-l judec pentru alegerile pe care le-a făcut sau pentru lucrurile pe care nu le-a înțeles atunci. Știu că a acționat cu resursele, înțelegerea și curajul pe care le avea în acel moment al vieții. Poate că una dintre cele mai importante descoperiri a fost aceasta: nu trebuie să-mi reneg trecutul pentru a fi împăcat cu prezentul. Pot să-mi privesc toate versiunile de până acum cu înțelegere și recunoștință, pentru că fiecare dintre ele a contribuit la omul care sunt astăzi.
Dacă această carte ar ajunge la cineva care nu împărtășește credința sau perspectiva dumneavoastră asupra spiritualității, ce punct de întâlnire umană ați spera totuși să găsească în ea?
Mi-aș dori ca un astfel de cititor să găsească în carte, înainte de toate, povestea unui om. Un om care a căutat, care a avut îndoieli, care a trecut prin momente de pierdere și dezorientare, care a simțit nevoia să fie acceptat și care, în cele din urmă, a învățat să se accepte pe sine. Nu cred că trebuie să împărtășim aceleași convingeri pentru a ne putea înțelege unii pe ceilalți. Putem avea perspective diferite asupra lui Dumnezeu, asupra credinței sau asupra sensului existenței și, în același timp, putem cunoaște aceleași frământări omenești: teama de a nu fi suficient de buni, dorința de a fi iubiți, durerea respingerii, nevoia de apartenență și curajul de a ne regăsi atunci când simțim că ne-am îndepărtat de noi înșine. Dacă un cititor care nu împărtășește perspectiva mea spirituală va închide cartea simțind că a înțeles puțin mai bine un alt om sau că a devenit mai îngăduitor cu propriile căutări și cu alegerile celor din jur, mă voi bucura foarte mult. În fond, cred că nu este nevoie să gândim la fel pentru a ne putea întâlni în iubire, respect și înțelegere. Iar dacă această carte poate crea un asemenea spațiu de întâlnire între oameni care privesc lumea diferit, atunci pentru mine înseamnă foarte mult.