În „Paradoxuri Existențiale”, Lia Teodora Ianto revine asupra întrebărilor despre adevăr, contradicții, vindecare și echilibru. În acest interviu, autoarea vorbește despre un volum elaborat de-a lungul mai multor ani, despre experiența sa de terapeut și despre felul în care literatura poate invita cititorul la reflecție.

Imagine furnizată de Lia Teodora Ianto

Titlul „Paradoxuri Existențiale” promite întâlnirea unor adevăruri care par să se contrazică. Care este paradoxul de la care a pornit cartea și de ce a rămas important pentru dumneavoastră?

Cred că paradoxul de la care a pornit această carte este unul profund uman: faptul că, de multe ori, în viață, două adevăruri aparent contradictorii pot fi valabile în același timp. Putem fi puternici și vulnerabili, liberi și, totuși, prizonieri ai propriilor alegeri, ne putem dori apropierea de ceilalți și, în același timp, simți nevoia de singurătate. Am pornit de la această tensiune dintre ceea ce suntem, ceea ce ne dorim și ceea ce ajungem să trăim.

Mi-am dat seama că existența nu poate fi explicată întotdeauna prin răspunsuri simple, categorii clare sau adevăruri absolute. Uneori, tocmai contradicțiile ne ajută să ne înțelegem mai bine. Acest paradox a rămas important pentru mine pentru că mă învață să privesc viața cu mai multă nuanță, să accept ambiguitatea și să nu mă grăbesc să judec ceea ce, la prima vedere, pare lipsit de logică.

Poate că maturitatea nu înseamnă să rezolvăm toate contradicțiile, ci să învățăm să trăim cu ele și să descoperim ce ne pot dezvălui despre noi înșine.

Spuneți că această carte s-a construit pe parcursul a zece ani. Ce idee pe care o considerați adevărată la început a trebuit regândită până la forma finală?

În zece ani nu s-a schimbat doar cartea, ci și perspectiva autorului asupra vieții. Scopul vieții mele este însăși viața trăită după principii sănătoase. Am trecut de la nevoia de a găsi răspunsuri la disponibilitatea de a accepta întrebările.

Folosiți noțiunea de „neutralitate” și vorbiți despre găsirea unei căi de mijloc. Cum o deosebiți de indiferență, resemnare sau fuga de o decizie dificilă?

Pentru mine, neutralitatea nu înseamnă indiferență și nici absența unei opinii. Nu înseamnă să nu-ți pese, să te retragi din fața unei situații sau să amâni la nesfârșit o decizie dificilă. Dimpotrivă, cred că neutralitatea presupune un efort conștient de a înțelege o situație în complexitatea ei, fără să te lași dominat de extreme, de prejudecăți sau de reacții de moment. A găsi o cale de mijloc nu înseamnă neapărat să faci un compromis între două poziții, ci să ai capacitatea de a vedea ce este valid în fiecare dintre ele.

Uneori, adevărul nu se află exact la jumătate, ci într-o perspectivă mai largă, care reușește să cuprindă elemente pe care, dintr-o poziție rigidă, nu le-am putea observa. Indiferența înseamnă să nu te implici, resemnarea înseamnă să renunți iar fuga de decizie înseamnă să eviți responsabilitatea unei alegeri. Neutralitatea, în schimb, presupune luciditate, discernământ și asumare. Cred că adevărata provocare este să poți rămâne echilibrat fără să devii pasiv, să fii deschis fără să fii lipsit de convingeri și să accepți existența unor perspective diferite fără să renunți la propriile valori.

În fond, neutralitatea nu este o absență, ci o formă de prezență conștientă. Nu înseamnă să stai deoparte de viață, ci să participi la ea fără să fii prizonierul extremelor.

Imagine furnizată de Lia Teodora Ianto

Profesia de terapeut vă aduce în contact cu întrebări despre schimbare și sens. Unde ați trasat granița dintre observația profesională și libertatea literară atunci când ați scris volumul?

Profesia de terapeut m-a învățat, înainte de toate, să ascult, să observ și să nu mă grăbesc să trag concluzii. Am înțeles că fiecare om are propria perspectivă asupra realității, propriul ritm de transformare și propriul mod de a da sens experiențelor prin care trece. Atunci când am scris volumul, am încercat să păstrez această capacitate de observație, dar fără să transform literatura într-o extensie a profesiei mele.

Nu mi-am dorit să scriu o carte de psihologie și nici să ofer rețete, diagnostice sau soluții. Mi-am dorit să explorez omul dincolo de concepte și teorii, cu toate contradicțiile, vulnerabilitățile și întrebările sale. Granița am trasat-o, cred, între a înțelege și a interpreta. În terapie, există o responsabilitate profesională, o metodă și o relație care trebuie respectate. În literatură, există libertatea de a pune întrebări, de a explora ipoteze, de a folosi metafora și chiar de a lăsa unele lucruri fără un răspuns definitiv.

Cele două experiențe s-au influențat reciproc, dar nu s-au confundat. Terapeutul din mine m-a ajutat să privesc omul cu înțelegere și fără judecată, iar scriitorul mi-a permis să explorez acele teritorii ale existenței în care explicațiile nu sunt întotdeauna suficiente. Cred că, în cele din urmă, atât terapia, cât și literatura pornesc dintr-o curiozitate comună: dorința de a înțelege mai bine omul.

Diferența este că terapia caută să-l ajute să-și găsească propriul drum, în timp ce literatura îi poate oferi un spațiu în care să-și recunoască întrebările.

Ați menționat că scrierea cărții v-a însoțit într-un proces personal de vindecare. În măsura în care doriți să vorbiți despre asta, cum ați decis ce experiențe pot deveni pagini pentru cititori și ce trebuie să rămână doar ale dumneavoastră?

Scrierea acestei cărți a fost, într-adevăr, și un proces personal de vindecare. Cred că, uneori, atunci când încerci să pui în cuvinte anumite experiențe, începi să le privești diferit. Ceea ce inițial era doar o emoție, o neliniște sau o rană poate deveni, în timp, un prilej de înțelegere și de transformare. În ceea ce privește alegerea experiențelor pe care le-am transformat în pagini, am considerat că există o diferență între a povesti ceva pentru a te elibera și a împărtăși ceva pentru că poate avea o semnificație și pentru ceilalți.

Nu mi-am dorit ca volumul să devină o confesiune în care să expun totul, ci mai degrabă un spațiu de reflecție în care experiențele personale să poată căpăta o dimensiune universală. Cred că anumite lucruri trebuie să rămână doar ale noastre, fie pentru că sunt prea intime, fie pentru că încă nu le-am înțeles suficient, fie pur și simplu pentru că nu simțim nevoia să le împărtășim. Nu consider că autenticitatea presupune expunere totală.

Poți fi sincer fără să renunți la intimitate. Am ales, așadar, să păstrez în carte acele experiențe din care am reușit să extrag o întrebare, o înțelegere sau o perspectivă care ar putea rezona și cu un alt om. Poate că acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat în acest proces: vindecarea nu înseamnă să ștergi ceea ce ai trăit, ci să ajungi într-un punct în care trecutul nu te mai definește, ci devine parte din înțelegerea ta despre viață.

Iar uneori, o experiență personală își găsește adevărata valoare abia atunci când, împărtășită, îl ajută pe altcineva să se simtă mai puțin singur în propriile întrebări.

Ați publicat 23 de cărți. Ce a cerut „Paradoxuri Existențiale” în mod diferit de celelalte — mai mult timp, o altă structură sau o altă formă de sinceritate?

Cred că „Paradoxuri Existențiale” a fost diferită de celelalte cărți în primul rând prin natura procesului interior pe care l-a presupus. Dacă în alte volume am pornit de la o idee pe care am dorit să o dezvolt, aici am pornit, de multe ori, de la întrebări la care nici eu nu aveam răspunsuri definitive. Cele zece ani în care s-a conturat cartea nu au însemnat doar timp dedicat scrisului, ci și timp dedicat reflecției, reevaluării unor convingeri și acceptării faptului că unele lucruri pot fi privite din mai multe perspective.

A cerut, fără îndoială, o altă formă de sinceritate. Nu atât sinceritatea de a spune ceea ce gândești, cât curajul de a recunoaște că uneori ceea ce gândeai cândva nu mai corespunde înțelegerii tale de astăzi. A trebuit să-mi permit să mă contrazic, să-mi revizuiesc propriile concluzii și să nu caut cu orice preț coerența unei poziții definitive. Și structura cărții a trebuit să respecte această libertate.

Nu mi-am dorit să construiesc un discurs liniar, în care fiecare întrebare să conducă obligatoriu la un răspuns. Am preferat să las loc tensiunilor, perspectivelor diferite și contradicțiilor care fac parte din însăși experiența umană. Dacă ar fi să spun ce a cerut această carte în mod diferit, aș spune că mi-a cerut mai puțin să demonstrez și mai mult să mă întreb. Mai puțin să ofer certitudini și mai mult să am curajul de a explora îndoiala.

Poate că, după 23 de cărți, cea mai mare provocare nu este să scrii încă o carte, ci să reușești să nu te repeți, să rămâi curios și să ai disponibilitatea de a descoperi lucruri noi chiar și despre tine însuți.

Imagine furnizată de Lia Teodora Ianto

Ați semnat unele volume cu pseudonimul Natalia Micalona. Există o diferență de registru sau de libertate creativă între cărțile publicate sub cele două nume?

Da, cred că există anumite diferențe de registru și de libertate creativă, însă nu le-aș privi ca pe o separare între două identități, ci mai degrabă ca pe două modalități de a explora și exprima universuri interioare. Pseudonimul Natalia Micalona mi-a oferit un anumit spațiu de libertate, inclusiv libertatea de a experimenta cu vocea literară, cu sensibilitatea și cu perspectiva asupra unor teme.

Uneori, un pseudonim creează o distanță benefică între autor și text, iar această distanță îți permite să explorezi alte nuanțe ale propriei creativități. În același timp, nu cred că un nume schimbă esența celui care scrie. Experiențele, sensibilitatea, întrebările și preocupările fundamentale rămân, într-o anumită măsură, aceleași. Se schimbă poate felul în care alegi să le exprimi și perspectiva din care le privești.

Pentru mine, importantă nu este atât semnătura de pe copertă, cât libertatea de a nu mă limita la un singur stil sau la o singură formulă literară. Cred că un autor trebuie să-și permită să se reinventeze, să experimenteze și, uneori, să iasă din propriile tipare. În fond, indiferent de numele sub care public, ceea ce caut rămâne același lucru: o formă de autenticitate prin care să pot comunica ceva semnificativ despre experiența umană.

Puteți oferi un exemplu de situație obișnuită în care două reacții aparent opuse ascund fiecare câte o parte de adevăr?

Un exemplu foarte simplu este cel al unei relații dintre doi oameni, în care, în urma unui conflict, unul simte nevoia să vorbească imediat, să clarifice lucrurile și să restabilească apropierea, în timp ce celălalt simte nevoia să se retragă, să păstreze distanța și să-și acorde timp. La prima vedere, cele două reacții par contradictorii. Unul poate interpreta retragerea celuilalt ca pe o respingere, iar cel care se retrage poate percepe insistența celuilalt ca pe o presiune.

Dar, dacă privim mai atent, descoperim că amândoi pot avea dreptate în felul lor. Primul caută apropierea pentru că relația este importantă pentru el. Al doilea caută distanța nu neapărat pentru că nu-i pasă, ci pentru că are nevoie să-și înțeleagă emoțiile înainte de a putea comunica. Aici apare paradoxul: uneori, dorința de apropiere ne poate îndepărta, iar nevoia de distanță poate fi tocmai o încercare de a proteja relația.

Cred că multe dintre conflictele noastre apar pentru că avem tendința să considerăm propria perspectivă drept singura legitimă. Dacă am încerca să înțelegem și adevărul din spatele reacției celuilalt, am descoperi că opoziția nu înseamnă întotdeauna incompatibilitate. Nu trebuie neapărat să alegem între apropiere și distanță, ci să învățăm când, cât și cum avem nevoie de fiecare dintre ele.

Uneori, echilibrul se naște tocmai din capacitatea de a le accepta pe amândouă.

Participați la seri literare și faceți voluntariat. Ce ați învățat ascultând poveștile altora care v-a schimbat modul de a vă construi propriile cărți?

Participarea la seri literare și activitatea de voluntariat mi-au oferit o perspectivă pe care nu o poți dobândi doar din cărți: aceea de a întâlni oameni foarte diferiți, fiecare cu propriul univers interior, cu propriile vulnerabilități, experiențe și moduri de a înțelege viața. Am învățat, înainte de toate, că în spatele fiecărui om există o poveste pe care nu o putem intui întotdeauna din ceea ce vedem la suprafață.

Uneori, oamenii care par cei mai puternici ascund cele mai mari fragilități, iar cei care vorbesc cel mai puțin au poate cele mai profunde experiențe de împărtășit. Aceste întâlniri m-au învățat să ascult mai mult și să judec mai puțin. Am înțeles că nu există o singură formă de suferință, de curaj, de iubire sau de vindecare. Fiecare om își construiește propriul sens al existenței, iar această diversitate este o sursă extraordinară de înțelegere.

Cred că toate aceste experiențe și-au pus amprenta și asupra felului în care îmi construiesc cărțile. Am devenit mai atent la nuanțe, la contradicțiile interioare și la întrebările care nu au neapărat un răspuns universal. Încerc să nu ofer cititorului o perspectivă rigidă, ci să-i las libertatea de a se regăsi, de a reflecta și de a descoperi propriile răspunsuri. Poate cea mai importantă lecție a fost aceea că oamenii nu au întotdeauna nevoie de cineva care să le ofere răspunsuri.

Uneori au nevoie, pur și simplu, de cineva care să-i asculte cu adevărat. Iar pentru un scriitor, această capacitate de a asculta este esențială. Pentru că, înainte de a scrie despre oameni, trebuie să înveți să-i înțelegi.

Imagine furnizată de Lia Teodora Ianto

Ce v-ar plăcea să se întâmple cu cititorul când întâlnește o întrebare fără răspuns limpede în carte: să caute o soluție, să accepte incertitudinea sau să își pună o întrebare mai bună?

Mi-aș dori, înainte de toate, ca cititorul să nu se simtă obligat să găsească imediat un răspuns. Cred că suntem obișnuiți să căutăm soluții, explicații și concluzii pentru aproape orice situație, iar uneori această nevoie de certitudine ne împiedică să vedem lucrurile în profunzimea lor. Dacă, întâlnind o întrebare din carte, cititorul se oprește pentru câteva momente și începe să reflecteze la propria experiență, consider că volumul și-a îndeplinit deja o parte importantă din misiune.

Desigur, mi-ar plăcea să caute răspunsuri, dar nu neapărat să găsească unul definitiv. Mi-ar plăcea să descopere că incertitudinea nu este întotdeauna un obstacol, ci poate fi un spațiu al cunoașterii și al transformării personale. Poate chiar mai important decât să găsească un răspuns este să ajungă să-și pună o întrebare mai bună. Pentru că întrebările pe care ni le adresăm ne influențează felul în care privim lumea, relațiile și propriile alegeri.

Nu mi-am propus ca această carte să gândească în locul cititorului sau să-i spună ce trebuie să creadă. Mi-aș dori să-i ofere un prilej de dialog cu sine, să-i provoace anumite certitudini și, poate, să-l ajute să privească altfel lucruri pe care le considera deja înțelese. În fond, cred că o carte valoroasă nu este neapărat aceea care îți oferă toate răspunsurile, ci aceea care continuă să lucreze în tine mult timp după ce ai terminat-o.

Iar dacă, după ultima pagină, cititorul rămâne cu o întrebare care îl face să se cunoască mai bine, atunci cred că am reușit să transmit ceea ce mi-am dorit.

Despre redactorul articolului

Booknation.roRedactor Booknation.ro12 ani, 4 luni, 25 zile839 articolelocul 1/12Toate articoleleBlog

Din dragoste pentru cărți, ne-am apucat de scris și s-a născut Booknation.ro :)

5 1 vote
Article Rating
Subscribe
Notify of

0 Comentarii
Oldest
Newest Most Voted