Cum arăta copilăria părinților înainte de telefoane inteligente, când strada devenea teren de joacă, iar bunicii erau personaje de neuitat? Raluca Moldovan transformă întrebările propriilor copii într-o călătorie plină de emoție și umor prin amintirile anilor ’80–’90. În interviul nostru, autoarea volumului „Povești cu pași mici” vorbește despre familie, libertate, lipsurile epocii și poveștile care apropie generațiile.
„Povești cu pași mici” a pornit de la întrebările copiilor despre copilăria părinților. Vă amintiți întrebarea care a deschis prima poveste și reacția lor când au auzit răspunsul?
Fiicele mele au crescut cu povești. Uneori preferam, din comoditate, să inventez istorioare hazlii. Alteori, din dor de vremuri frumoase pentru mine și din dorința de a le explica istoria pe înțelesul lor, povesteam întâmplări auzite sau trăite în copilărie. Erau cele mai fascinante povești pentru cele două fetițe curioase, care începeau să se dezmeticească într-ale existenței. Ca orice copil, întrebau uneori „Și tu ai fost mică? Știi și tu jocul acesta? Cum era când erai tu… mică?” Uimirea de a identifica puncte comune între jocurile și relațiile copilăriei celor două generații a creat cadrul pentru discuții noi, legături mai sincere și o mai bună înțelegere a universului părintesc, chiar o oarecare complicitate părinte-copil.
Una dintre povestiri se numește „Everybody has a taie”. Cine este „taie” în universul cărții și ce fel de relație dintre generații ați vrut să păstrați prin acest personaj?
Volumul se deschide cu povestirea „Everybody has a taie”, iar acest „taie” este binele din viața fiecăruia, lumina la care se raportează oricine în momente importante. Pentru mine, taie este străbunicul care m-a învățat mersul lumii, care mi-a impregnat valori și principii și care mi-a rămas în amintire drept cel mai bun exemplu de om, înainte de toate. Pentru familia mea, taie reprezintă simbolul bunătății, verticalității, omeniei, răspunsul la cele mai mari provocări. Fiecare cititor își identifică un „taie”, fie el bunic, străbunic, personaj marcant al propriei existențe.
Titlul „La sifoane” poate trezi imediat amintiri celor care au crescut în anii ’80–’90. Ce detaliu — un sunet, un miros sau un dialog — v-a ajutat să readuceți acel loc la viață?
Sifoanele de pe rafturile supermarket-urilor le păreau ciudate copiilor, pe mine mă făceau să zâmbesc larg. Copiii nu înțelegeau ce e, cum funcționează, de ce mi se par amuzante recipientele pentru apă cu bule. Mi-am adus aminte de sifonul masiv construit de tata la fabrică, element principal în aventuri ale copilăriei, prilej de amuzament și înțelegere a acelei perioade pentru tinerii de acum.

Copilăria de atunci este asociată cu jocul liber, dar și cu lipsuri și constrângeri. Cum ați evitat capcana de a transforma trecutul într-o epocă ideală?
Simplu: perioada respectivă nu a fost ideală. Da, copilăria a fost luminoasă, cu jocuri, aventuri și multă grijă din partea adulților, așa cum este pentru mulți copii din toate timpurile. Am avut însă, preocuparea de a prezenta, cu emoție, umor și, uneori, cu tristețe și amărăciune, lipsurile, constrângerile, pedepsele, severitatea resimțite de cei mici, care îi modela să reziste realității neînțelese atunci pe deplin. Poate că am fost un copil mai sensibil și precoce, care, la șase ani, își făcea planuri să evadeze din „paradisul” comunist și pentru care libertatea gândirii și a cuvântului era o condiției sine qua non a existenței umane – probabil că de aceea am și ales, ani mai târziu, jurnalismul ca și domeniu de studiu, iar scrisul a fost un act eliberator și absolut necesar pentru mine. M-au marcat toate evenimentele din copilăria mică trăită într-o epocă destul de vag conturată în mintea tinerilor. Ceea ce încerc să fac în „Povești cu pași mici” este să prezint un punct de vedere cât se poate de echilibrat asupra timpului trăit așa cum a fost el, cu bune și cu rele. Aceasta a fost intenția volumului: de a prezenta istoria din spatele istoriei fade, tragice sau idealizate scrise în manuale ori alte cărți mai mult sau mai puțin de specialitate, pentru a fi mai bine înțeleasă de către tineri și pentru a le oferi libertatea de a-și contura propriile concluzii. O altă categorie de public-țintă a fost aceea de adulți colegi de generație, care au trăit aceleași vremuri, aceleași sentimente, aceleași aventuri și se identifică în personajele din carte.
Printre titlurile povestirilor apare și „Moartea e doar un joc definitiv”. Cum ați găsit tonul potrivit pentru a aduce experiențele dureroase ale copilăriei într-o carte pe care o pot citi și tinerii?
A fost una dintre povestirile cele mai dificil de scris, cu un ton profund emoționant condimentat cu umor discret tocmai pentru a păstra un echilibru între patetism și indiferența față de marea trecere către necunoscut, din ce în ce mai banalizată, ca o simplă formă administrativă a vieții. Am știut că am reușit să găsesc ritmul și tonul potrivite abia când am putut să o citesc cu voce tare fără să mi se umple ochii de lacrimi și când am văzut lucind, tulburați, ochii cititorilor beta când mi-au oferit primele reacții pe text.
Multe personaje sunt prezentate prin rolul lor în familie — MAMAIA, TAIE, MAMA, TATA — nu printr-un nume propriu. Ce se câștigă literar prin această alegere?
Numele personajelor nu sunt foarte importante, pentru că acestea sunt îndeajuns de puternice încât să existe așa cum trăiesc în amintirile mele: MAMAIA, TAIE, VERIȘOARA – parteneră de năzbâtii, MAMA, TATA, UNCHIUL, FRATELE, SORA, VERIȘORUL și, desigur, EU – eu, cea care spune povestea și, în același timp, EU, orice copil care a avut copilărie. Prin lipsa numelor proprii pentru personajele principale se produce universalizarea personajelor, arhetipalizarea, efectul de intimitate și atemporalitate a acestora. Unele personaje secundare au nume – e modul meu de a menține vie lumea de atunci, căci oamenii au fost vii și poveștile trăiesc încă. Am ales ca, spre deosebire de personajele principale, doar unele dintre cele secundare să primească un nume, pentru autenticitatea perspectivei, căci în universul familial, copiii nu îi strigă pe nume pe membrii familiei, ci MAMA este doar MAMA, TATA este TATA și așa mai departe – aceasta este vocea copilului, care dă puritatea și căldura textului.
Atunci când reconstituiți o întâmplare, unde se termină privirea copilului care a trăit-o și unde începe interpretarea adultului care o scrie?
Adultul este prezent întotdeauna, uneori doar ca supraveghetor, alteori ca îndrumător. Copilul simte și explică lumea cu inocență, imprimând scriiturii emoția, căldura și perspectiva unică proprii copilăriei. Adultul explică, ordonează și oferă o formă literară amintirilor. El pune o distanță între amintire și proiecția sa literară care o face suportabilă și comunicabilă pentru cititor.
Ce obiect, joc sau obicei din povești este cel mai greu de explicat unui copil de astăzi și ce ați descoperit încercând să îl faceți să înțeleagă?
Unul dintre cele mai dificil de explicat jocuri pentru copiii de astăzi este jocul preferat al copilăriei mele, țurca. Seamănă și nu prea cu baseball-ul în ceea ce privește regulile și terenul, iar țurca propriu-zisă este un obiect abstract, greu de imaginat și, mai ales, de crezut că era confecționat de către jucătorii minori. Nici libertatea de a organiza jocul în mijlocul străzii nu poate fi înțeleasă de către tinerii din prezent, iar utilizarea a ceea ce acum se clasifică drept arme albe pentru un joc inocent cu participanți inclusiv sub 10 ani este de neacceptat.
Ați publicat atât proză, cât și poezie, inclusiv în revista „Steaua”. Cât de mult contează ritmul și sonoritatea frazei atunci când recreați atmosfera unei străzi din copilărie?
Pentru mine, poezia este un flux continuu, o curgere prin toată ființa, care se transformă în cuvinte purtătoare de sens adânc și dens. Proza este beneficiara acestui flux, însă într-un mod mai studiat și mai puțin intim. În poezie îmi permit să îmi expun mai mult lumea interioară, în proză re-creez lumea în care să locuiască cititorul, sunt mult mai atentă la detaliile necesare relaționării cu acesta. Când mă întorc pe strada copilăriei, ritmul frazei contează enorm: el este cel care traduce curgerea interioară în sunete exterioare – în ecoul vocilor, în ritmul jocurilor sau în liniștea amiezelor -, dând atmosferei adâncime fără a aluneca în exces. Proza mea este, de fapt, o poezie aparte, un univers reinterpretat în care emoția devine locuibilă și ușor de împărtășit.
Spuneți că cei care au ascultat fragmente au început să își spună propriile întâmplări. A existat o amintire povestită de altcineva care v-a făcut să revedeți, dintr-un unghi nou, propria copilărie?
A fost impresionant când unul dintre cititori și-a identificat propria bunică în personajul MAMAIA din povestirea „Teritorii de cucerit” și a descris cum și-a reamintit năzbâtii demult uitate, care i-au provocat o bucurie imensă. Comuniunea aceasta cu cititorii mi-a nuanțat perspectiva asupra propriului trecut: personajele din „Povești cu pași mici” nu sunt doar puncte pe harta literară a propriului spațiu emoțional, ci repere ale memoriei colective care definesc realitatea.