În ciuda răcnetului originalității și a revendicării muzelor parnasului, marea majoritate a scriitorilor sunt fii epigonismului, trăgându-și măcar o parte de talent din entuziasmul predecesorilor, numiți mentori, pionieri, maeștrii, ș.a.m.d.
Epigonismul, până la un anumit punct, nu este nociv, ba dimpotrivă, combină recunoștința și inovaționismul într-un stil literar aflat într-o continuă remodelare, ducând mai departe un soi de torță olimpică a literaturii.
Să nu confundăm plagiatul cu epigonismul, vă rog! Ele sunt două noțiuni distincte.
La rândul său, epigonismul, adică extragerea sevei inspiraționale din sudoarea predecesorilor, are la rândul său două căi: epigonismul motivațional și epigonismul încarcerator, care ucide originalitatea și puterea de creație.
Atunci când scriitorul se lasă inundat de tentația epigonismului ajunge sclavul șablonardismului, exact ca un pictor alcoolic care vinde nenumărate copii ale unui faimos tablou.
Da, excesul de zel al epigonismului duce la șablonardism, la servirea cititorului cu truisme învelite în redundanta beteală care alunecă printre degete, încrustând răvășitoare nimicuri cu pretenții de indubitabile axiomizări literare, care de fapt nu sunt decât puseuri ale unui frustrant obscurantism ce vinde firimituri de iluzii.
Din punctul meu de vedere, cel al cititorului pasionat care și-a făcut în timp o opinie, am de spus un singur lucru: masturbația intelectuală nu va duce vreodată la orgasmul spiritual, pentru că scriitorul nu trebuie să scrie pentru el ci întotdeauna doar pentru cititori.
