Cine dă ora exactă în literatură? Un anumit scriitor aflat în vogă, o nouă tendință literară sau criticii?
Critica literară a împărțit în decursul istoriei verdicte și penitențe, canonizând sau exorcizând anumiți scriitori, uneori pe bună dreptate, alteori din cauza unor obscure interese mercantiliste. Deci, dacă nu practic, cel puțin teoretic, critica literară a fost, oarecum, un amestec de ghilotinare și resuscitare.
Dintotdeauna am asemuit criticul literar cu acel omuleț de la întrecerile sportive care trage cu pistolul pentru a da semnalul de începere al cursei, dar și cu un profesor sever și just, un incoruptibil pedagog care știe să îndrume, să certe și să laude doar la timpul potrivit.
Până aici nimic neobișnuit, nu-i așa? Dar totuși, după ce am citit ceva critică literară din epoca post-decembristă, am constatat cu stupoarea aceasta este stufoasă, cu mult mai redundantă decât critica literară din epoca comunistă, de parcă dintr-odată criticul s-ar fi transformat într-un dumnezeu care a uitat de cuvântul iertare. Nu vorbesc aici despre iertare în sensul de nemărginită permisivitate la adresa scriitorului pus ”pe masa de disecție” a specialistului, și nici despre cruțarea cititorului de verdicte clare și concise, ci despre clarviziune și renunțarea la macularea anumitor scriitori debutanți care, în novicitatea lor vor simții strangulatorul verdict într-un mod însutit, nereușind să sesizeze nuanța didactică a pedagogului care luptă pentru esteticul unei arte care adeseori se confundă cu felul său de a fi.
A critica, sinonim cu a diseca, are într-adevăr nevoie de sinceritate și imparțialitate, ambele răsfirate cu literele de foc ale unui literat școlit. Însă, din nefericire, nu puține au fost cazurile în care anumiți critici literari, atât în epoca comunistă cât și în cea post-decembristă, au scris la comandă, devenind veleitarii unor încâlcite interese samsarice.
Totuși, în ciuda sterpelor strădanii de ponegrire, adevărul iese întotdeauna la lumină, pentru că valoarea nu poate fi ascunsă.
Vă mai amintiți de detractorii lui Eminescu, Caragiale, Arghezi, Blaga, Sadoveanu? Ce coincidență, nici eu nu-mi amintesc numele lor, în schimb cele ale maeștrilor au rămas. Poate că tocmai aceasta este diferența dintre valoare și mediocritate. Ce știu eu? Mai nimic. Eu sunt doar un cititor, de restul se ocupă criticii literari.
