Marea mea pasiune este cititul. Nu citesc programatic, așa că de obicei citesc tot ceea ce îmi pică în mână, indiferent de numele autorului sau genul abordat. Bineînțeles că la un moment dat trierea a fost inevitabilă.
După mormane de cărți citite ceea ce m-a frapat cu adevărat a fost redundanța vacuității, adică disperata încercare de a umple golul cu nimicuri care nu vor reuși vreodată să îndestuleze pe cineva.
Mesajul povestirii este un șuvoi de truisme mult prea zgrunțuroase pentru a putea fi îngurgitate de sufletul cititorului, exact ca atunci când îi oferi musafirului o felie de tort iar după aceea îi dai o lingură de ciorbă întrebându-l dacă este suficient de acră.
Intensa adjectivare a unor entropice simțiri naște monștri înveliți în surâsuri angelice, ecouri știrbe care scuipă peste buruienile mormintelor uitate și mângâieri de cianură care prefac lăstarii în amintiri încețoșate.
Nu pot să le găsesc o justificare, o explicație sau o opinie adecvată scriitorilor care vor să spună mult dar nu reușesc să rostească nici măcar o fărâmă de șoaptă, pentru că în literatură nu este ca la întrecerile olimpice, aici nu este important doar să participi, ci să oferi cu adevărat cititorilor o importantă parte din tine, un amestec de sacrificiu, despovărare și dăruire care, presărat peste pleoapele cititorilor, va putea face trecerea de la mediocritate la faimă.
