Dacă Liviu Rebreanu ar fi fost viu, ar fi spus că istoria scrisă de Cristina R. Tudor este o continuare a romanului „Ion”. Același glas al pamântului și al dragostei. Nouă, românilor, ne plac cărțile care se aseamănă cu rădăcinile puternice ale acestui neam, negre și vânjoase, pline de puteri și dorința de avuție, pământ negru și rodnic ca ochii și mâinile mamei.
Scris în cel mai clasic stil, romanul ni-l prezintă pe Haralambie, machidon, la ai săi 40 de ani, așezat la casa lui, însurat cu o româncă vrednică de tot respectul și admirația sa, Irina, cu o zestre de șapte fete, mâhnit doar de un singur gând- bunul Dumnezeu nu l-a binecuvântat cu un băiat. Mânat de o dorință nestăvilită de a îndestula familia și de a mărita fetele cum se cade, Haralambie pornește la drum lung, spre Dobrogea, unde locurile de vis pentru agricultură, cu mult soare și ploi cu măsură, îi așteaptă pe cei dornici să investească cu bani puțini, și să strângă roadă nemărginită. Ceea ce urmează, în călătoria pecetluită de soarta eroului nostru, este demnă de cele mai alese rafturi, pentru că ceea ce e simplu și scris bine, mereu va cuceri inimile noastre triste. Continuitatea acesteia prin generații, va lăsa in inimile noastre o sagă captivantă. Imaginea creată de cuplul Haralambie și Irina întruchipează orice cuplu de părinți, chiar și în ziua de azi, valorile și dragostea pe care o transmitem mai departe vin din strămoșii noștri, nimic mai banal decât asta nu se putea. Dar prin asta se caracterizează un neam, banalitățile cu care au crescut. Datinile care stau la izvorul creării unui neam, ele ne construiesc identitatea.
Poveste adunată în peste 700 de pagini, cucerește încă de la primele cuvinte, și vă dau câteva motive. Eu sunt o iubitoare consacrată atunci când vorbim despre clasica literară, și cu preponderență cea românească. Îmi place atmosfera în care mă aruncă un scriitor bun, ador propozițiile scurte, în care este clară viziunea naratorului, a personajelor, a locului descris, a situațiilor create de-a lungul său. Îmi place cumințenia și tactul stilului, nimic în plus, doamna scriitoare ne îmbată cu o istorie cu cel mai copilăresc miros de țară, glie, acele momente când închizi ochii și-ți aduci aminte de bunici și crăpăturile din palme lor.
Bucuria de a deschide o carte cu parfum de istorie, de un trecut deosebit, unul în care poți vizualiza fiecare schimbare de imagine, este inegalabilă. Câtă plăcere poate să-ți ofere paginile unei cărți, pe care poți spune cu mâna pe inimă că e bună. Este literatura potrivită pentru orice vârstă, destul de elevată pentru un cititor pretențios, și la fel de comprehensibilă pentru un elev care abia a dat de gustul lecturii.
Puțini, din ce în ce tot mai puțini scriitori contemporani mai au acest dar, de a transmite iureșul anilor de apoi, mai puțini sunt cei capabili să te prindă din primele rânduri, cei care au dexteritatea de a împleti cuvintele în stilul autorilor care stau stâlpi de bază în literatura română. Nu aveți închipuire cu câtă râvnă și mândrie scriu eu despre această carte. Cum am mai scris despre alți contemporani: Sunt mândră că trăim în același timp, și pot să vă spun mulțumesc direct, în prezentul nostru.
