Știu, numele de Iulia Ioniță nu spune multe lucruri. Deocamdată. Dar, după ce o să citiți romanul de debut al junei autoare cu siguranță că o să credeți același lucru pe care îl cred și eu, anume că acest nume îl vom mai auzii.
Poate că titlul romanului are oarecum tendința de a inocula în mintea celui care zărește cartea pe raftul vreunei biblioteci sau librării ideea de prozaism, de ”best seller” pe care îl mesteci ca pe o ieftină chewing-gum, adică încă o chestie mult prea comercială, pe care o poți uita într-un colț de sertar, înhumând-o sub praful uitării firești. Însă, încă din primul capitol al cărții, autoarea ne introduce în lumea unei generații născute parcă din umbra unei semințe uitată taman în ignoranța celor maturi, care au uitat să-i învețe pașii necesari pentru urcarea scării.
Așa s-a născut generația tinerilor cărora le-am cumpărat computere, tablete și telefoane simandicoase doar pentru a nu fi asaltați cu tot soiul de întrebări. O generație în care pruncii nu au mai fost adormiți cu basme nemuritoare, pentru că bonele venite din țări exotice nu auziseră de așa ceva.
Participând la lansarea cărții i-am văzut, studiindu-i pe furiș, cum formau o legătură puternică, un fel de cerc concentric în care lumina din privirile lor spunea mai mult decât orice cuvânt frumos poleit de o alambicată exprimare cu pretenție de incasabilă erudiție.
I-am văzut răsfirând peste umerii noștri, cei care nu au fost capabili să-i susțină la timpul potrivit, o altfel de aură, nicidecum una a răzbunării sau a nostalgiei cotropite de un redundant” a la recherche du temp perdu”, ci doar una a unei împliniri prin eliberarea demonico-paradisiacă a unei altfel de conjugări, cea a unei generații care în sfârșit a îndrăznit să se scuture de pomada trecutului, trăind într-un ritm alert care parcă încearcă să fenteze cumva lăcomia clepsidrei.
Stilul este unu dezinhibat care, deși cochetează cu o oarecare nuanță de fantasmagorism zălud, nu se îndepărtează de ticăitul realității, picurând peste tapetul întâmplărilor cotidiene problemele unei generații care învață să ceară și să primească în funcție de geometrizarea lăuntricelor simțiri într-o lume care se grăbește spre un nicăieri împovărat de bruma resemnării.
Deși pe alocuri găsim stropii unui lirism de factură filosofală de tipul existențialismului nesațios, cartea nu este una siroposo-lacrimogenă învelită în straie telenoveliste, ci mai degrabă este un strigăt care, în sfârșit, a reușit să sfărâme încăpățânarea carapacei pentru a putea urca spre cerul celor cu tâmple cărunte care își amintesc de beatitudinea lucrurilor mărunte.
Lectură plăcută vă doresc!
Alte recenzii de la Iulia Ioniță:
