Plină de viață, de existența presărată cu întortocheri, giratorii, drumuri gloduroase și drumuri line, ”Grazia”, cartea semnată de Mircea Țuglea, carte care a părut în luna octombrie la Editura Polirom, este o psalmodiere fină a lăuntricului uman, dar mai ales a relațiilor interumane corelate cu trăirile de moment, cele care, ceva mai târziu, vor deveni file de istorie care, în particularitatea ei, o să trăiască în ritmul brumatei nostalgii.
Organizată în jurul a patru existențe feminine în patru locații diferite ( Iulia,Cezara, Alina și Rosa), cartea nu idealizează nici farmecul nuric, nici existența boemă a unor anumite perioade, alegând narațiunea pură care, alegând narațiunea pură deși împănată pe alocuri cu anumite alegorii, păstrându-și totuși neîntinarea stilului literar.
Această carte ar putea fi considerată o spovedanie, deși din punctul meu de vedere ea este cu mult mai mult de atât, la fel cum ar putea fi considerată un fragment autobiografic, unul care nu ține cont de o cronologie strictă.
Însă dincolo de toate încercările de categorisire a cărții, dar și a felului de a scrie a lui Mircea Țuglea, tronează sinceritatea și verva acestor rânduri în care idealul feminin nu este șlefuit în caligrafierile înfloriturilor estetizante, dar nici bagatelizat într-o pripită încercare de a impresiona cu orice preț.
Fără să aștearnă efemere piedestaluri sub cerul prezențelor feminine, scriitorul ne dăruie cu un aplomb când lin, când impetuos, lumea lui, uneori ca un balon de săpun, alteori ca o vijelie iscată fix în mijlocul unei realități care nu povestea nimic deosebit.
Spiritul poetic reușește să respire nestingherit chiar și-n proza acestei cărți, asta datorită unei omogenizări structurale dozate corect, fără tertipuri și alambicări ale anumitor nejustificate ”licențe literare” sau a unor răstălmăcitoare litote care ar fi putut oricând să se transforme într-un frustrant verbiaj.
Mircea Țuglea, încarcerat și apoi eliberat doar pentru a fi din nou încolăcit de tentaculele senzorialului plin de patos, totuși nu face paradă, nu exacerbează și nu epatează, preferând sublima împlinire a unităților frazeologice pe care le alipește cu priceperea unui altfel de Meșter Manole care nu o încarcerează pe Ana, ci îi oferă oportunitatea de a se odihni în sufletul său.
Lectură plăcută!
Alte recenzii de la Mircea Țuglea:
