Muzica inimii m-a atras datorită coperţii. Viu colorată îţi transmite căldură şi amuzament (cel puţin aşa a fost în cazul meu). Însă după ce termini de citit cartea o singură frază îţi mai răsună în cap: nu critica o carte după copertă.
Muzica inimii este o poveste despre răni cicatrizate iluzoriu, despre acele tragedii care ne rănesc sufletul în profunzime. O profunzime care ne îndepărtează de ceilalţi oameni până în punctul în care ajungem să ne pierdem sinele.
Jane Lovering creionează o poveste despre acceptare a trecutului, recunoaşterea durerii şi a pierderii, abandonare şi renaştere.
Cred că onestitatea a fost unul din lucrurile care au murit în mine după înţelegere şi luciditate.
Este curios cum cei mai mulţi dintre noi ne mascăm durerea prin ironie şi sarcasm. Le folosim ca pe o armă veritabilă, iar pe cei mai slabi de îngeri reuşim mereu să-i punem pe fugă. Rămân doar cei care le-au experimentat pe cele două şi care au apelat la rândul lor la ele pentru a-şi masca rănile.
Ironia şi sarcasmul sunt singurele puncte comune pe care Ben şi Jemima le au la prima vedere. În profunzime descoperim că rănile sunt asemănătoare: amândoi îşi ascund trecutul dureros şi amândoi fug de orice sentiment de ataşare pe care l-ar presupune apropierea de alţi semeni.
Însă trebuie să recunosc că tocmai ironia şi sarcasmul scurs din cuvintele protagoniştilor m-au impulsionat să ajung la finalul romanului. Şi nu pentru că nu este o lectură frumoasă ci pentru simpul fapt că nu m-am putut transpune în poveste.
Nu ştiu cum e să ai un mare ţel, să-i simţi gustul atunci când îl duci la îndeplinire, să devii unul cu acel ideal şi mai apoi să-ţi fie brusc rupt din tine pentru a nu a mai avea acces la el niciodată. Nu mă pot transpune suficient cât să-mi pot imagina, măcar, ruptura şi golul lăsat de o asemenea tragedie.
Apoi, unele tragedii nu se pot simţi dacă nu ai trăit într-un mediu periculos sau măcar să fi asistat, fie şi de la distanţă, la un eveniment tragic. Suntem nevoiţi să recunoaştem că cei mai mulţi dintre noi, cititorii, iubesc o carte în momentul în care reuşesc să găsească un pic din sine în acele pagini, în curgerea lină a cuvintelor care spun povestea din care tu însuţi ai putea fi personaj într-o lume paralelă.
Muzica inimii este acel tip de carte pe care ajungi s-o iubeşti dacă te simţi o mică parte din poveste. Mie mi-au plăcut schimbul de replici unse cu ironie şi sarcasm, mi-a plăcut povestea, dar n-am fuzionat cu ea. Într-o lume paralelă sigur nu am apărut în nici o secvenţă a unei astfel de vieţi.
-Bună dimineaţa!
-O femeie!
Tinerelul cu tuleie în barbă, pălărie vărgată şi cercei s-a tras un pas înapoi.
-Bravo! Alţi bărbaţi au fost nevoiţi să mă dezbrace ca să descopere asta.
Mi-am dres glasul.
-Deci, cu ce te pot servi?
-Ben e aici?
Am privit ostentativ prin micul magazin.
-Dumnezeule mare! Să ştii că a căzut printre scândurile din podea! Nu-i nimic, o fi el slăbănog, dar n-are cum să cadă mai jos de temelie. Treci mai târziu, o să dureze toată dimineaţa să-l săltăm de acolo.
Dincolo de acest aspect, Jane Lovering a creat o poveste nu de dragoste cât de regăsire a două jumătăţi de suflet care au găsit tăria de a se contopi într-unul, semn că speranţa şi cursul neîntrerupt al vieţii îţi pot purta paşii spre un alt viitor. Un viitor de care să aparţii fără teama unui trecut plin de răni şi un viitor în care încrederea în sine şi în semeni să dea semne că ar prinde rădăcini.
Alte recenzii de la Jane Lovering:
Hmmm, nu stiu ce sa zic. Pare interesanta dar stau in dubii 🙂 . Daca o pot imprumuta o voi citi. Cine stie?? Poate o sa imi placa 🙂