Unele cărți par desprinse din îndepărtata noastră copilărie, acolo unde un bunic sfătos ne dăruia povești frumoase și ne îmbrățișa, învelindu-ne cu căldură spirituală și cu stări de bine. Sunt cărți care nu pretind la Olimpul literar, dar care te umplu de aromele acelor vremuri în care am crescut și ne-am format ca personalități.
„Poveștile mele” de Sanda – Gabriela Talabă este exact o astfel de carte. Lipsită de pretenții, pe alocuri extrem de familiară, cu o narațiunea cursivă și cu un parcurs fără emfaze simandicoase, cartea ne poartă în tot ce înseamnă Epoca de Aur a copilăriei noastre. „Povestea aceasta poate fi a oricui”, cu această combinație repetitivă, autoarea își poartă cititorii de mână pe făgașele poveștilor sale.
Ici e o bunică sfătoasă, dincolo e un puhoi de oameni care se grăbesc să prindă ultimul autobuz prin nămeții unui București de final de comunism – o galerie de personaje uzuale, descrise laconic (pe alocuri mult prea incert), care par desprinse din scenele vieții noastre, așa cum ne-am obișnuit.
Stilul autoarei se înscrie în pleiada autorilor care jonglează cu narațiunea, transformând-o într-un soi de exercițiu terapeutic. Se spune despre astfel de autori că munca lor se suprapune simțămintelor proprii. Evident, pentru cititorul alert, dornic de intensitate, s-ar putea ca această carte să fie mult prea lentă.
Cred că s-ar preta perfect persoanelor cu nostalgie, celor care vor să învie trecutul, conferindu-i fațeta unei povești.
Înțeleg intenția autoarei și i-am admirat cu mult drag ilustrațiile personalizate. Sper că va continua să scrie, transformând exercițiul într-o activitatea din ce în ce mai prodigioasă. Este lucru știut că doar exersând poți face o narațiune impecabilă, pe care publicul o va adopta cu ușurință în brațele sale.
„Poveștile mele” sunt, în viziunea mea, un soi de jurnal, în care observația se îmbină de minune cu sinceritatea, oferindu-i cititorului posibilitatea de a reveni la originile sale, acolo unde pacea și fericirea sălășluiesc în armonie.
